ACUM.TV

Seri de Seder
Cantina comunităţii evreieşti, unde ne întrunim în fiecare an, pentru a celebra Ajunul Pesahului, a fost cândva fabrica de azimă din Cluj. Este o clădire scundă, construită în curtea celei mai vechi sinagogi de piatră din oraş, ridicată la mijlocul veacului al XIX-lea. De zeci de ani, la Cluj, nu se mai coace azimă. Se importă din Ţara Sfântă, ambalată în cutii. Stăm în jurul meselor lungi, pe care s-a aşezat vesela de Paşti, platourile cu azimă, vinul de Pesah şi farfuriile cu alimentele rituale. Ascultăm întrebarea magică ” Ma niştana ?”  (Prin ce se deosebeşte această seară de toate celelalte ?) rostită de cel mai tânăr comesean. Răspunsurile se desprind din foile Hagadei răsfoite de bătrânii ştiutori ai textelor religioase. Fiecare ţine în mână câte un exemplar ale Hagadei, în ediţii vechi, ilustrate, uşor îngălbenite de vreme. Textul Hagadei (Cartea Ieşirii) citit în ebraică se repetă şi în română. Apoi mâncăm, după rânduiala tradiţională bucatele simbolice aflate pe farfuria fiecăruia: cartoful (rodul pământului), salata (simbolul modestiei), hreanul ras (rădăcina amară care evocă robia) aşezat între două felii de azimă, haroset -ul preparat dintr-un amestec de nuci şi mere tocate, (semnificând mortarul cu care zideau sclavii evrei în robia egipteană), oul fiert tare (semnul vieţii şi rodniciei). Nu presărăm sare pe alimente ci le stropim cu apă sărată (care evocă lacrimile robiei). Seder-ul e celebrat de unul dintre bătrânii înţelepţi ai comunităţii clujene, îmbrăcat cu straie albe, tighelite cu dantelă. La Cluj alimentele sunt preparate de angajaţii cantinei rituale, însă în cele mai multe comunităţi Seder ul e ca o masă în familie.
Cu câţiva ani în urmă s-a nimerit să filmăm la Petroşani, tocmai în preajma Pesahului. Era în miez de aprilie, dar ningea. Zăpada mieilor se aşternuse pe cireşul înflorit din curtea comunităţii evreieşti. Odinioară în Petroşani trăise o comunitate numeroasă care avusese trei sinagogi, însă toate trei au fost demolate şi astăzi evreii se adună într-o casă cu câteva odăi unde se ţin atât slujbele religioase cât şi întrunirile. Acolo am întâlnit o mână de oameni, în toiul pregătirilor de Seder . Brigitta Fuchs aşternea masa festivă, ajutată de cei doi nepoţi de vârstă şcolară. Câteva doamne trebăluiau în bucătărioar; tocau nucile şi merele pentru haroset, fierbeau supa de găină şi băteau ouăle pentru găluşte din făină de azimă. Printre bărbaţii care se făceau utili în amenajarea sălii se afla şi Marius Rosenberg, preşedintele comunităţii, tehnician minier şi campion de tenis de masă. Ceremonia de Seder avea să fie celebrată de Carol Schreter (fie-i memoria binecuvântată), pe atunci primar al oraşului (reales în plină perioadă de disponibilizări). Avea peste 70 de ani, din care 40 îi petrecuse în mijlocul minerilor din Vale, ca inginer şi apoi ca director de mină. Una dintre doamnele glumeţe spunea că sub mandatele lui Carol Schreter, oraşul fusese supranumit… Chibuţul Petroşani. Mai ales că se lupta să supravieţuiască în plin deşert economic.
Anul acesta, ceremonia de Seder de la Cluj a fost condusă de filosoful şi profesorul universitar Nicolae Kallós, care a spus câteva cuvinte despre semnificaţia eliberării din robia egipteană şi a evocat obiceiurile de Pesah din vremea copilăriei sale. Apoi a vorbit despre Pesah-ul anului 1945, când printr-o tulburătoare simetrie a istoriei , a fost eliberat din sclavia de la Buchenwald. Cele patru pahare de vin roşu (importat tot din Ţara Sfântă) ne-au dezlegat limbile şi ne-au îndemnat şi pe noi, mesenii, să ţinem isonul corului care, aşezat la o masă separată (a tineretului), cânta melodiile tradiţionale. În timpul mesei am luat o felie de azimă din stiva aşezată pe masă şi am privit-o. Era asemenea tuturor celorlalte – de formă pătrată, parcă ştanţată. Cu totul altfel decât în copilărie.

Paştele la bunici
În copilărie mea azima avea formă neregulată şi un gust cu totul diferit. Nu am mâncat-o în casa părinţilor care, după Holocaust, se îndepărtaseră de religie, ci la cei doi bătrâni Erzsi şi Nándor Friedmann, care m-au îngrijit în primii ani şi îi adoptasem de bunici. (Bunicii mei adevăraţi pieriseră la Auschwitz. Fiul lor mezin fusese deportat şi murise în lagărele naziste, deşi avea mama creştină şi tatăl botezat. Celălalt fiu emigrase, după război, în America de Sud.)
Bunicul înmuia azima în erzaţul cu lapte. Mie îmi plăcea s-o ronţăi şi să adun cu vârful degetelor, firimiturile apărute în urma fiecărei muşcături. Atunci nimeni nu-mi spunea ce semnificaţie avea azima sau pasca, apărută în casă în fiecare primăvară. Bunicul se botezase pentru a se putea căsători cu bunica, de religie reformată. Amândoi ţineau sărbătorile creştine, însă bunica gătea peşte fals în aspic, cocea kindli de Purim şi cumpăra azimă de Pesah. Toate acestea aveam să le înţeleg mai târziu, după ce aveam să aflu mai mult despre tradiţiile şi sărbătorile evreieşti. Dar atunci, la vârsta copilăriei, aşteptam cu nerăbdare „paştele unguresc” ca să coacem baigli cu nucă şi cu mac (bunicului îi plăcea cel cu nucă, mie cel cu mac) şi să vopsim ouă. Mai întâi se cobora de pe dulap cântarul mare cu cadran şi arătător, pe care se cântărea făina. Apoi se scotea din cămară vechiul vailing de alamă (văzusem cu ochii mei cum îl petecise un ţigan cu cositor) în care se prepara aluatul. După aceea se împărţea în pituşti pe o planşetă de lemn cu noduri şi se întindea cu sucitorul. Între timp pe sobă fierbea macul în sirop, iar nucile pisate amestecate cu zahăr pudră aşteptau într-o farfurie de porţelan. Bunica făcea întotdeauna două rulade umplute cu nucă şi două cu mac. Le ungea cu un pămătuf de pene muiat în gălbenuş de ou şi le introducea în vintrele sobei vechi, emailate, pe care scria Vesta. Pisoiul torcea sub sobă şi eu aşteptam să aspir aroma îmbietoare de baigli copt, abia scos din cuptor, cu coaja lucioasă şi puţin crăpată.
Ouăle se vopseau cu coji de ceapă roşie. Aveau nuanţe maronii şi aspectul marmorat, de la foile de ceapă în care fuseseră învelite.
Pentru mine Lunea Paştelui era mult mai importantă decât Duminica, şi asta pentru că veneau udătorii. Bunica mă îmbrăca frumos şi-mi împletea codiţele în care prindea nişte funde mari, de tafta colorată. Ouăle roşii erau aşezate într-o farfurie de ceramică, cu motive populare albastre, iar feliile de baigli rânduite pe o tavă de porţelan de Herend de culoarea osului, pictată cu flori roz şi aurii, care supravieţuise războiului şi ruşilor încartiruiţi în casa bunicii. !
Eu aşteptam cu urechile ciulite când vor bate la uşă primii udători, băieţii din vecini şi colegii de grădiniţă, care veneau în grupuri. Erau îmbrăcaţi elegant, pieptănaţi cu cărare şi părul dat cu ulei şi aveau în buzunare sticluţe cu parfum sub formă de maşinuţe. Se întreceau să spună poezioare care începeau cu „Eu sunt micul grădinar cu sticluţa-n buzunar şi se terminau cu „Am auzit că aveţi o floare frumoasă. Să nu se vestejească. E voie la udat?”. Mă stropeau cu parfum şi îi serveam cu baigli şi ouă roşii,  întinzându-le farfuria în aşa fel ca cel mai frumos ou să ajungă la băiatul cel mai simpatizat. Seara, după plecarea tuturor, adunam farfuriile şi le duceam în bucătărie. Bunica spăla vasele iar eu mă culcam învăluită în mirosul puternic de paciuli cum spunea bunicul, căruia nu-i prea plăcea obiceiul acesta cu stropitul. El dădea drumul la radioul vechi, al cărui ochi magic vibra în felii verzi, şi căuta Europa Liberă. Îmi dădeam seama că o găsise după ţiuitul care acoperea crainicul. A doua zi bunica mă spăla pe cap în lighean, cu apa de ploaie adunată în ciubăr, găteam cartofi franţuzeşti din ouăle roşii rămase şi evaluam ziua anterioară. Cine venise la udat, cine spusese poezioara cea mai drăguţă, cine fusese cel mai chipeş şi cel mai elegant dintre „curtezanii mei”…
Anul acesta cele opt zile de Pesah se întind ca un arc între Paştele „românesc” şi cel „unguresc”, care cad la o săptămână diferenţă. În casa noastră azima va sta alături de cozonacii şi ouăle roşii, primite de la soacra mea unde ne petrecem Duminica Paştelui de peste 30 de ani. Lunea voi aştepta, ciulind urechile, cei câţiva udători care revin consecvenţi în fiecare an protejându-mă de vestejire, cu stropi de parfum şi poezioara învăţată în copilărie.

Acest articol a fost publicat duminică, 4 aprilie 2010 la rubrica Cai Spre Noi Insine.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.