Îi văd zilnic de pe terasă …Par de-aceaşi vârstă. Se-ndreaptă spre banca lor din parc, ea cu paşi mărunţi sprijinită de un dispozitiv pe rotile, el, ceva mai în spate urmărind-o cu atenţie. Ea se-aşează pe bancă încercând să-şi găsească o poziţie potrivită. El rămâne în picioare şi-i vorbeşte. Ea se clatină înainte şi-napoi fără a scoate o vorbă.
Două limbi diferite: una se numeşte Alzheimer cealaltă, Dumnezeu ştie ce… Sunt prea departe pentru a-l auzi.
Se-aşează lângă ea. Mâinile lui participă, dând nuanţe active poveştii…nu e sigur că-l întelege, dar continuă în limba lui. Într-un târziu se opreşte.O mângâie pe păr, o sărută pe obraz. Ea-i răspunde în Alzheimer, o limbă simplă, înainte şi-napoi…
Se ridică şi-i şopteşte ceva la ureche…Apoi se-ndepartează usor şi o ia la goană prin parc. La cei saizeci de ani ai lui, îşi păstrează alura atletică. Îi place să fugă şi face ocolul parcului de câteva ori…Se opreşte gâfâind în dreptul ei. Îşi scutură membrele, face câteva genoflexiuni şi flotări la bancă. Contrast dureros…
Ea priveşte-n gol şi se clatină din ce în ce mai repede. Îţi dă impresia că e nervoasă.
Se-aşează lângă ea şi-o sărută pe păr. Mişcarile ei devin mai domoale. Se linişteşte. O iubeşte si ea stie. Îi raspunde…în limba ei.
