nu pot să uit lalele galbene din curtea bunicii… mi-aduc aminte ce încet le rupeam, cum le ascultam lumina… atunci am ştiut că îngerii iubesc galbenul… parcă ar fi respirat Uriel, The Light of God. mi se subţia tăcerea, intra pe urechile acului şi-mi cosea sufletul, pentru o vreme.
e noapte. echilibrul groazei a luat pauză. mă simt invadată de albul florilor de gheaţă, o mare ce se hrăneşte cu uitare… am uitat buzele tale, braţele tale, fărâma fierbinte a pieptului tău… am uitat saltul spre tresărire, ochiul nebun, alergând de bucuria sânului lipit de tâmplă, pentru o secundă.
sunt o carte. cu ce se creşte o carte? eu am crescut cu dor. mă zbat pe roţi de oase, clepsidră de paradox, cronometrată de Nichita, învârtită de inelul lui Saturn, ca o tinereţe fără tinereţe… răbdarea visului mă încearcă şi stau ca Toma, înclinată spre “nu cred”. ghiocelul mov din buchet s-a lovit de minciună!
30 martie 2010, 03:39