ACUM.TV

Revirimentul ofensivei islamice pe solul Europei, care i-a adus sub aceleaşi steaguri pe românii ortodocşi şi pe urmaşii burgunzi ai învinşilor franci de la Adrianopol a coincis cu schimbări de structură care au modificat în egală măsură cadrul politic din interiorul christianitas şi aspectele mai puţin vizibile ale mentalului individual şi colectiv. Cei doi poli de putere ai Evului Mediu clasic, papalitatea şi Imperiul, cedează primatul politic noilor actori instituţionali, statul teritorial în Occident şi centrele regionale de putere în Europa Centru-Orientală. Aceste structuri intermediare beneficiază de criza economică şi demografică de la mijlocul secolului al XIV-lea şi de recrudescenţa conflictelor care i-a corespuns, care a pus în cauză funcţionalitatea statului tradiţional, iar capacitatea superioară de a răspunde intereselor locuitorilor le-a conferit o anvergură corespunzătoare în plan intern şi internaţional.

Amurgul Evului Mediu, parafrazând lucrarea lui Johan Huizinga, cunoaşte un pluralism politic aproape instituţionalizat, iar primele manifestări ale acestuia sunt recognoscibile în viaţa bisericii catolice, confruntată cu marea schismă a Occidentului, provocată de revenirea papei la Roma şi alegerea unui antipapă la Avignon. Apelul la convocarea unui conciliu general, din iniţiativa împăratului dar pe baza votului pe naţiuni, a asigurat restauraţia formală a autorităţii papale, dar contestaţia internă, dezbaterile teologice şi universitare cu un conţinut extrem de modern pentru o societate fondată pe autoritatea tradiţiei, a deschis calea care va duce Occidentul spre reforma protestantă şi cea catolică. Transformările pe care le-a cunoscut cadrul instituţional al Europei medievale corespund unor mutaţii de structură la nivelul vieţii cotidiene şi al normelor de conduită individuală.

Autorii care au analizat preliminariile Renaşterii şi Reformei au sesizat aşa-numita criză a pietăţii tradiţionale, care a preliminat creştinarea profundă a Occidentului şi a însemnat în primul rând resurecţia religiozităţii individuale. Mai buna cunoaştere a Bibliei şi a literaturii patristice a inspirat preocuparea pentru mântuirea sufletului prin observarea personală a preceptelor evanghelice şi a paradigmelor vieţii apostolice. Cruciada s-a aflat în centrul acestor prefaceri, iar obiectivele sale s-au circumscris intereselor publicului-ţintă faţă de alteritatea politică, etnică şi confesională. Climatul general de interogaţie a tradiţiei i-a pus în cauză legitimitatea, în condiţiile în care participarea la cruciadă a început să servească drept argument pentru absolvirea de unele greşeli capitale sau obiect de tranzacţii financiare. Din perspectiva societăţii care a generat-o, avem de-a face cu hipertrofierea dimensiunii ideologice şi livreşti în relaţie cu acţiunile concrete.

Tema eliberării Locurilor Sfinte a cunoscut apogeul literar tocmai în această perioadă, înalţii prelaţi şi rectorii universităţilor, predicatori populari şi oameni de robă fac apel la mobilizarea forţelor creştine pentru recucerirea Ierusalimului şi combaterea sau convertirea infidelilor. Autorii care au studiat preliminariile construcţiei europene au adus în atenţie două proiecte politice elaborate în această perioadă, eseul lui Pierre du Bois şi proiectul regelui husit al Boemiei, Jiriz Podiebrad. Dincolo de faptul că aceste propuneri aveau în vedere destructurarea eşafodajului politic existent, prin instituirea unor parteneriate între suveranii teritoriali, bazate pe relaţii contractualiste, ambele iniţiative se revendicau de la obiective cruciate. Eseul francez pornea de la pretextul recuceririi Ţării Sfinte şi ajungea să pledeze cauza regelui Filip al IV-lea cel Frumos în disputa sa cu papa Bonifaciu al VIII-lea, iar iniţiativa regelui ceh propunea alungarea turcilor din Europa în atmosfera creată de căderea Constantinopolului, dar viza în primul rând o cale de ieşire a Boemiei din izolarea la care o împingea intransigenţa Sfântului Scaun şi opţiunea sa confesională.
Cele două exemple sunt edificatoare pentru traiectoria pe care o parcursese cruciada, de la o expresie a devoţiunii religioase la unul din instrumentele de politică ecleziastică, iar în contextul naţionalizării bisericii, la unul al interesului naţional sau de stat.

Fenomenul s-a manifestat plenar pe durata disputei papilor, când francezii şi flamanzii, separaţi şi prin opţiunea pontificală, se vor acuza reciproc de erezie şi se vor recomanda drept cruciaţi. Opţiuni politice discutabile din perspectiva loialităţii etatice precum conduita proengleză a unei părţi a clerului francez sunt legitimate de necesitatea solidarizării statelor creştine sub stindardul cruciat, în vreme ce discursul care însoţeşte mişcarea populară cu care s-a identificat Ioana d’Arc are la rândul său o dimensiune cruciată, în sensul girului divin dat cauzei regelui Franţei.

În conştiinţa elitei culturale a creştinătăţii are loc o remarcabilă schimbare a priorităţilor, exprimată de aprecierea unuia din diplomaţii italieni prezenţi în Ungaria chiar în ambianţa victoriei cruciate de la Belgrad, care se definea întâi veneţian, apoi creştin. Opţiunea confesională care-i separa în teorie pe creştini şi musulmani nu mai era un obstacol pentru încheierea unor acorduri politice sau aranjamente comerciale avantajoase pentru ambele părţi, iar conduita agenţilor veneţieni şi genovezi din prima jumătate a secolului al XV-lea nu diferă cu atitudinile unor leaderi politici români sau sârbi contemporani. Din perspectiva obiectivului asumat, inamicul cruciadei a continuat să fie islamul, dar nu în forma sultanatului Egiptului care continua să controleze Orientul Apropiat şi supravieţuise impactului mongol. Egiptul mameluc devenise un interlocutor pentru suveranii apuseni şi un partener frecventabil pentru comercianţii francezi şi italieni.

Noua provocare venea din sud-estul Europei şi tindea să preia succesiunea vechiului inamic bizantin, odată cu încorporarea progresivă a posesiunilor teritoriale ale acestuia din urmă, statul turcilor anatolieni fondat de succesorii emirului Osman. Riscurile presupuse de succesele repurtate de acest dinamic actor politic, care şi-a datorat consolidarea chemării la djihad împotriva necredincioşilor, varianta islamică a cruciadei, nu au fost percepute la intensitate egală de naţiunile europene, fenomen similar cu impactul mongol din 1241.

Istoricii din Europa Centru-Orientală au acreditat tema abandonului acestei regiuni din partea creştinilor din Occident, a naţiunilor martirizate prin indiferenţa fraţilor creştini şi agresiunea barbarilor, temă pe care episoade ulterioare precum adiplomaţia savantă a marilor puteri din secolul al XVIII-lea sau apariţia Cortinei de Fier o vor face extrem de populară la nivelul publicului larg. Oricât ar răspunde o astfel de abordare unor sensibilităţi identitare, ea nu corespunde logicii istorice, în sensul că porneşte de la evaluări axiologice improprii timpului istoric în care s-au desfăşurat evenimentele.

Momentele-cheie ale ofensivei otomane au consemnat implicări ale celor pe care cruciada continua să-i tenteze, după cum la nivelul naţiunilor vizate direct de acţiunea otomană s-au manifestat stări de spirit defetiste sau atitudini ezitante. Avem de-a face la o scară mai redusă cu afirmarea aceluiaşi pluralism regional, cu efecte nu totdeauna benefice din perspectiva eficienţelor statelor central-sud-est-europene.

Eşecul de la Nicopole a determinat schimbări majore în ceea ce priveşte politica de securitate a Ungariei lui Sigismund de Luxemburg. Chiar dacă regele devenit din 1410 împărat romano-german s-a recomandat ca un campion al cruciadei şi a beneficiat de suportul Sfântului Scaun în acest sens, apelurile sale au vizat mobilizarea creştină mai curând împotriva rebelilor husiţi, fără a se putea obţine vreun succes notabil. Ameninţarea otomană urma a fi contracarată printr-un cordon de protecţie a frontierelor din sud, alcătuit din Ţara Românească, Serbia şi Bosnia, ai căror principi erau legaţi de suveranul maghiar prin raporturi la limita legăturilor personale şi afinităţilor politice, fără stricteţea raporturilor feudo-vasalice. În fiinţarea Ordinului Dragonului şi acordarea de domenii şi azil în Ungaria s-au dorit expresiile concrete ale acestei solidarităţi, prea volatilă totuşi pentru a face faţă reluării ofensivei otomane, după 1420. În statele din această zonă-tampon se cristalizează două facţiuni, una prootomană şi anticatolică, cealaltă filoungară şi cruciată, diferite ca agendă de agitaţiile antilatine din lumea bizantină. Diferenţele de opţiune vor deveni jaloane ale luptelor pentru putere din cadrul elitei sociale locale, iar succesele Porţii vor asigura în durată lungă ascendentul adepţilor unei colaborări cu aceasta din urmă.

Pentru Ungaria, ale cărei comitate din sud erau expuse de acum raidurilor distructive ale formaţiunilor neregulate de akingii, soluţia pe termen scurt s-a dovedit a fi apelul la forţele locale, la masa micilor privilegiaţi români, excluşi formal din viaţa publică a ţării datorită diferenţelor de credinţă. În rândul acestor forţe şi-a avut originea personajul devenit emblematic pentru cruciada târzie, Ioan (Iancul) de Hunedoara. Cariera sa excepţională şi valenţele personalităţii sale fac obiectul unor dezbateri aprinse între istoricii români, maghiari şi sârbi, pe care nici opţiunile paneuropene nu le-au făcut mai amicale. Ne aflăm în faţa a trei ipostaze ale aceluiaşi personaj, care-şi dispută aceeaşi succesiune de fapte, fără a mai lua în consideraţie şi punctul de vedere al istoricilor slovaci, favorabil redutabilului său inamic Jan Giskra de Brandis.

Protagonistul este fie omul providenţial venit să salveze Ungaria sfâşiată de luptele dintre magnaţi şi de interesele străinilor de pericolul transformării în paşalâc, executantul fidel al politicii lui Ludovic I, fie nobilul român care a avut în vedere stabilirea frontului românesc antiotoman şi emanciparea naţiunii sale, fie cruciatul catolic, inamic al popoarelor ortodoxe din Balcani. Persistenţa acestor imagini este dată de originea lor în aspecte ale realităţilor sociale şi etnice ale regiunii. Ioan de Hunedoara, împreună cu Paul Kinisz, cunoscut la noi în varianta românizată Pavel Chinezul, au fost consideraţi expresii ale participării românilor la cruciadă, în pofida poziţiei lor de înalţi oficiali ai regatului Ungariei. Fără a ignora tensiunile între comunităţile care populau Ungaria şi Transilvania, nu trebuie să absolutizăm falia care-i separa pe români de maghiari şi pe catolici de ortodocşi. Exclusivismul confesional nu s-a putut concretiza nici în 1366 şi cu atât mai puţin după aceea, iar exigenţele de apărare a ţării i-au impus regelui Sigismund să facă apel la disponibilităţile militare ale nobililor români din Haţeg şi Banat.

Specificul religios şi cultural al nobilimii româneşti din Transilvania a făcut obiectul unor cercetări de substanţă în ultimii ani care au permis identificarea unui anume sincretism la nivelul onomasticii, formaţiei culturale şi expresiilor credinţei. Începuturile ascensiunii românilor din Haţeg corespund în planul mai larg al relaţiilor dintre catolici şi ortodocşi cu încercarea de a înfăptui unirea bisericească sub auspiciile conciliului de la Ferrara-Florenţa. Expresia politică a acestui demers confesional este cunoscutul Decretum Ruthenorum, emis în favoarea clerului ortodox de către regele Vladislav al Poloniei şi Ungariei, care îşi datora coroana maghiară suportului militar al lui Iancu.

Tendinţa de aplatizare a tensiunilor interne a favorizat ascensiunea hunedoreanului, dar factorul esenţial din acest punct de vedere l-a reprezentat popularitatea de care s-a bucurat în rândurile bazei natio Hungarica, nobilimea mică şi mijlocie a ţării. Aceşti cetăţeni expuşi abuzurilor magnaţilor şi lipsiţi de un rege legitim care să încarneze idealul patriotic, au agregat aşa-numita partidă naţională maghiară, interesată de apărarea ţării împotriva turcilor, dar în egală măsură a pretenţiilor dinastice ale Casei de Austria sau a ereziei cehe. Fiind portdrapelul unui program patriotic maghiar, voievodul Transilvaniei a acţionat evident în cadrul circumscris de funcţiile sale oficiale în ierarhia regatului, i-a apărat interesele în relaţie cu statele vecine sau cu rebeliunile prepotenţilor din interior şi a căutat să-i asigure o guvernare eficientă.
Pe de altă parte, baza teritorială a puterii sale a continuat să fie Transilvania şi Ungaria de la est de Tisa, iar nucleul dur al forţelor sale militare a rămas nobilimea românească din Haţeg, acei familiari care aveau să formeze o facţiune de-sine-stătătoare la curtea regelui Matya Corvinul. Perioada în care s-a aflat la conducerea efectivă a afacerilor publice a însemnat şi elaborarea unui formular specific pentru redactarea de privilegii destinate nobililor români, iar campaniile sale sunt tot atâtea prilejuri de evidenţiere a meritelor acestora. Unele familii româneşti ajung în aceşti ani la o situaţie economică prosperă, care le permite să întreţină prin resurse proprii cetăţi de frontieră.

Originea sa românească şi-a avut importanţa sa în epocă a încorporat şi sensuri politice, câtă vreme însuşi Iancu punea înserviciul lui Alfonso de Aragon potenţialul militar al celor trei ţări române, cu ocazia unor tratative în vederea alegerii suveranului spaniol ca rege al Ungariei şi participarea sa în cruciadă. Interesele sale în relaţie cu Ţara Românească şi Moldova se situează la limita dintre exigenţele poziţiei sale oficiale şi afinităţile sale etnice explicite. Documentele fac referire la rudele sale din Ţara Românească, iar domnii munteni şi moldoveni erau vasalii săi personali. Politica sa confesională este la rândul ei una ambivalentă, susţinând în general ideea unirii religioase, chiar dacă intransigenţa catolică despre care vorbesc cronicile sârbe este mai curând expresia rivalităţilor sale cu despotul Juraj Brankovic, motivată de interese politice şi de proprietate. Amicii şi inamicii familiei sale au avut în vedere originea românească a învingătorului de la Belgrad şi au utilizat tema în logica propriului discurs. Dacă pentru suveranul pontif, faptele de arme ale eroului au adus onoare naţiunii române din care acesta provenea, anaşterea valahă devenea în optica împăratului Frederic al III-lea un motiv de invalidare a pretenţiilor familiei sale la tronul Ungariei.

Sub raportul implicării sale în cruciadă, similitudinile pot fi identificate în dimensiunea ofensivă pe care acţiunea militară o dobândeşte în relaţie cu frontul otoman. Forţele creştine vor relua sub conducerea sa ofensiva în Ţara Românească şi Balcani, iar succesele repurtate în aşa-numita Campanie Lungă şi sensibilităţile cruciate care supravieţuiseră în spaţiul burgund au determinat şi implicarea unor forţe occidentale. Apărarea Belgradului a fost deasemenea rezultatul unor apeluri la cruciadă care au raliat forţelor de care căpitanul general al Ungariei dispunea şi contingente de voluntari din statele vecine. Efortul militar a fost susţinut în principal de forţele regionale, iar victoriile de la jumătatea secolului al XV-lea ilustrează mai curând sensurile noi, naţionale şi patrimoniale, pe care le dobândise cruciada. Deşi cariera sa politică şi militară a fost în ultimă analiză o expresie a transformărilor aproape revoluţionare care au însoţit sfârşitul Evului Mediu şi începuturile premoderne, Ioan de Hunedoara a rămas în conştiinţa contemporanilor ca una din ultimele încarnări ale idealului de cruciadă, în accepţiunea completă a termenului. Beneficiarul politic al acestui capital de imagine şi al loialităţii născute pe câmpul de luptă avea să fie fiul său, viitorul rege Matya Corvinul, cel care va readuce ideea de cruciadă în limitele pe care le dobândise unei teme de propagandă.
Patronajul politic l Hunedoreştilor a asigurat geneza altor prezenţe ale românilor pe frontul antiotoman, succesul parţial repurtat de Vlad Ţepeş şi mai ales rezistenţa Moldovei lui Ştefan cel Mare în faţa încercărilor otomane de a transforma Marea Neagră în lac turcesc. Cele două momente ale istoriei românilor se circumscriu însă mai mult unei agende proprii, conectată episodic la retorica şi acţiunea cruciată. Solidaritatea creştină ceda primatul intereselor locale chiar în anii de apogeu ai ofensivei otomane, iar iniţiativa cruciată a Poloniei lui Jan Albert, vizând recuperarea cetăţilor Chilia şi Cetatea Albă, se va sfârşi dezastruos pentru promotorii săi la Codrii Cosminului.

Acest articol a fost publicat duminică, 28 martie 2010 la rubrica Istorie si actualitate.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.