Ne-am mai înţepat noi şi până acum, societatea civilă şi guvernul, ne-am criticat şi ne-am acuzat unii pe alţii, că nu ştim cum e chestia cu fondurile europene, înţepenite în proiect.
Dar de acum gluma chiar se îngroaşă. Ne apropiem de jumătatea ciclului bugetar 2007-2013 şi explicaţia plauzibilă în primul an de la aderare – că proiectele sunt în pregătire, iar cheltuirea efectivă de bani vine în faze mai avansate – nu mai ţine.
Cu o rată de absorbţie între 1 şi 2% la jumătatea perioadei (pe banii angajaţi după 2007; dacă socotim şi programele de preaderare încă în derulare, situaţia e un pic mai bună), pericolul e mare să ne facem de râs neputând înghiţi ce ne-a băgat Europa în traistă.
Zilele trecute, premierul Boc a mai primit un răvaş deschis de dragoste, iniţiat de colegii de la CRPE, în care se atrage atenţiacă absorbţia de fonduri UE e prioritatea retorică nr. 1, dar structurile de gestiune ale acestor fonduri se depopulează. Când un om trebuie să monitorizeze sute de contracte, să verifice documente şi să aprobe plăţi, degeaba strigi de la pupitru că banii europeni sunt bineveniţi, că tot n-au cum să fie cheltuiţi.
Sute de patroni de IMM, directori de asociaţii, contractori cu lucrări executate sau studenţi cu burse doctorale UE aşteaptă de luni de zile tranşele ce trebuiau virate în 2009. Proiectele nu pot fi oprite, cheltuielile trebuie derulate, altfel sumele nu mai sunt eligibile, aşa că lumea s-a împrumutat la bănci şi va intra curând în faliment, doar pentru că statul nu-şi poate onora obligaţiile.
Iar cauza blocajului nu poate fi doar tăierea sporurilor salariale, îngheţarea angajărilor prin celebra ordonanţă din primăvara lui 2009, sau plecarea funcţionarilor care au învăţat câte ceva în sectorul privat sau la Bruxelles. De exemplu, nu pricep de ce poziţia de director al autorităţii de management (AM) pe resurse umane stă neocupată de luni de zile, iar ministrul Şeitan nu dă nicio explicaţie.
Ordonanţa permite unui ministru sau şef de agenţie să angajeze oameni pe 15% din posturile disponibilizate. Or, în structura-mamut a Ministerului Muncii s-au făcut destule concedieri; se mai pot face lejer 100, să zicem, pentru a angaja 15 persoane capabile pe posturile cruciale de la AM. De ce nu se rezolvă, chiar săptămâna asta? Mister. Probabil nu s-a stabilit cine trebuie să ia acest directorat în principiu apolitic, după ce Comisia a mustăcit la inevitabilele propuneri de trepăduşi de partid vehiculate.
O altă cauză a blocajului este falimentul în care se află statul român după ce a prăpădit banii primiţi ca avans de la UE imediat după aderare, iar acum nu are de unde să dea beneficiarilor de proiecte ce li se cuvine în contract. Acesta este marele scandal care vine, după cel scos la lumină de colegii de la HotNews săptămâna trecută (zvârlirea pe fereastră a aproape 3 miliarde de euro din Fondul Naţional de Investiţii). În 2007-2008, Tăriceanu şi Vosganian au luat în Trezorerie avansul de la UE şi l-au schimbat în lei, care s-au topit în bugetul general (salarii, pensii, reabilitările de şcoli ale lui Adomniţei şamd).
Apoi a venit criza, n-au mai fost surse de unde să-i punem la loc – şi colac peste pupăză leul s-a depreciat cu 15% în a doua parte a lui 2008. Astăzi, responsabilii din Finanţe amână fără explicaţii semnarea de noi contracte sau încearcă disperaţi să bage în ele clauze care să pună pierderea din curs valutar în cârca beneficiarilor privaţi, doar pentru a ascunde managementul catastrofal. Iar astea nu sunt singurele erori neprovocate ale guvernării.
Anul trecut, ministrul Berceanu şi-a tras excepţie de la legea achiziţiilor, astfel încât contestaţiile pe proiectele de Transporturi să nu mai fie judecate de instanţa administrativă a CNSC, ci să meargă direct în tribunal. Asta pentru că, poate pe bună dreptate, n-avea încredere în preşedintele CNSC (deşi, culmea, omul era susţinut de grupul Cocoş). Însă a uitat că tribunalele sunt de fapt mai lente şi mai imprevizibile decât orice altceva, ceea ce a dus la blocarea completă a proiectelor.
Acum ministrul ar vrea să dea gafa la întors, de unde se vede că ce-şi face omul cu mâna lui… Videanu şi Udrea, miniştri pe care îi credeam cel puţin oameni descurcăreţi, au început să vorbească de parteneriate public-privat ca alternativă mai lejeră la licitaţii. Asta e chiar culmea naivităţii: PPP sunt o formă mai complicată de achiziţie, acoperită de aceeaşi lege.
Dacă nu eşti în stare să faci achiziţii banale, fiindcă administraţia e incompetentă, cu atât mai greu o s-o scoţi la capăt cu celelalte. În plus, te vei alege cu penalizări de la Bruxelles şi frumuseţe de procese la Curtea Europeană, care-ţi vor bloca toate investiţiile, dacă priveşti PPP ca o metodă de a ocoli licitaţiile şi a introduce tot felul de prieteni în contracte.
Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro