M-a chemat la El.
M-a chemat când mă aşteptam mai puţin.
Mă aşteptam să găsesc un moşneag,
Un bătrân înţelept,
Şezând într-un jilţ de catifea roşie;
Dar neapărat roşie!
Şi am fost surprins…
Nu locuia în cer,
Nici pe cel mai înalt munte,
Nici măcar într-o peşteră întunecoasă.
Avea un apartament modern,
Într-un bloc-turn,
În mijlocul Oraşului celor Fericiţi.
Şi, uluitor, nu era un moşneag,
Ci un adolescent cu zâmbetul neterminat,
Cu doi ochi negri fermecători,
Şi un tip cât se poate de modern.
De fapt era destul de logic
Să fie tânăr.
Căci dacă era El, era nemuritor,
Şi n-ar fi avut nici o raţiune să îmbătrânească.
M-a invitat să iau loc,
M-a servit cu o cafea,
Şi mi-a pus ultimul disc la patefon.
Apoi, încet-încet, a trecut la subiect,
Căci nu mă invitase să-şi omoare timpul…
Doar avea atât de multe de făcut…
Voia să-mi pună nişte întrebări,
Care la început erau penibil de puerile.
Răspundeam cu siguranţă,
Neezitând la nici o întrebare.
În două ore nu ajunsese să-mi pună
Întrebarea de care mă temeam atât,
Pentru că ştiam că nu aveam răspuns.
Era întrebarea la care nimeni nu putuse răspunde.
După două ore mi-a mulţumit
Pentru că am dat curs invitaţiei.
Apoi s-a scuzat că trebuie să se retragă.
(Trebuia să plece într-un colţ al lumii,
Şi să salveze două ţări dintr-un război.)
Mi-a adus haina
Şi, brusc, mi-a pus ÎNTREBAREA.
Curios, nu am fost surprins.
Şi am răspuns exact ceea ce gândeam.
Eram PRIMUL CARE GĂSISE RĂSPUNSUL.
M-a examinat lung,
Apoi mi-a dat o delegaţie
Care mă împuternicea să-l reprezint pe Pământ,
În calitate de ADJUNCT AL LUI.
M-am despărţit de El,
Ştiind că nu-l voi mai vedea niciodată.
Şi, de atunci, sunt ambasadorul său pe Terra.
Şi, vă rog, iertaţi-mă,
Trebuie să vă pun mereu MAREA ÎNTREBARE.