Dan Predescu
PLACIDO
dialogurile 100% platonice ale unor beţivi bătrâni
în prezenţa unui cotoi abstinent
care are şi el părerile lui
– 8 –
– Ce nume incredibil, mormăie Adrian.
– Ce nume, care nume? se interesează, aproape adormit, Marcel.
– Tovarăşu’ de care vă zisei, cu care-am fost eu vecin de rezervă, la spital. Pufu Elvis.
Ai mai auzit aşa un nume? Doar Pufu – şi-ar fi fost destul. Dar şi Elvis…
Nesigur pe auzul lui, Adrian a profitat de un moment când asistenta-şefă ieşise, lăsând pe masă un teanc de fişe, şi a citit-o pe cea a vecinului său: Nume Pufu Prenume Elvis.
– O fi nume de scenă, mormăie, la rândul lui, Harry. Vreun pseudonim din ilegalitate. Vreo poreclă din puşcărie, ceva, acolo.
– Eşti pe-aproape. Dar n-a primit o Volgă, ci i s-a furat bicicleta. Nu Pufu a fost puşcăriaş, ci tatăl lui a fost lucrător al Ministerului Afacerilor Interne, la Râmnicu Sărat şi la Poarta Albă, aşa mi-a povestit.
Dar cum de a ajuns el, tablagiu la o circă din Crângaşi, nici măcar ofiţer vasăzică, vecin cu ditamai Maestrul, în pălăţelul acela dichisit din buricul târgului, l-a iscodit Adrian.
La fel cum a ajuns şi Maestrul, a dat Pufu din umeri, cu repartiţie de la ICRAL. Şi mai lăsaţi-mă, domnu’ Adi, cu Maestru-n sus şi-n jos, că Maestru’ e cine e şi noi suntem nişte râme… Bea şi Maestru’ de nu mai putea să ajungă pân-la etaj, de câte ori nu l-am luat din stradă şi nu l-am urcat pân-la el în dormitor… O bătea şi Maestru’ pe nevastă-sa de-i suna ăleia apa-n cap…
Sâmbăta era ziua de bătut neveste, cel puţin în ceea ce-i privea pe vecinii lui Pufu. Nu pe maestrul Negruzzi, care locuia la etaj şi care, sâmbetele, invariabil, se afla la el la teatru, fie că avea, fie că n-avea spectacol la şapte seara; cât despre doamna Negruzzi, o blondă răvăşitoare, cu câteva decenii bune mai tânără ca el, ea oricum nu prea stătea pe-acasă, îşi amintea Pufu. Nu că de la etaj nu s-ar fi auzit, uneori, zgomotele care, sâmbăta, veneau de la parter şi demisol, unde locuiau Pufu, un fierar betonist de la un şantier care, de vreo câţiva ani, tot urma să fie inaugurat săptămâna viitoare, al Gospodăriei de Partid şi unul care era angajat ca şofer la o cantină a Ministerului de Interne. Numai că sunetele specifice şi caracteristice, în ce-i priveşte pe Maestru şi pe familia sa, se auzeau în mod neregulat, aleatoriu, s-ar putea spune – în vreme ce, la parter şi demisol, ele făceau parte întotdeauna din programul de sâmbătă după amiaza, când fierarul-betonist, şoferul şi Pufu îşi aduceau aminte că nevestele lor sunt cameriste pe la nişte case de oaspeţi de la Snagov şi că, întotdeauna când ţara era vizitată de delegaţii ale Partidului Socialist din Paraguay sau ale vreunui Front de Eliberare Naţională din Africa, ele erau reţinute la servici, nu mai veneau seara acasă şi nici nu puteau fi căutate la telefon până ce delegaţiile cu pricina nu părăseau, pe calea aerului, Republica Socialistă România.
Aşa că, amintindu-şi toate astea şi uitând de salariile lor mari, de sacoşele cu bunătăţi şi chiar de dolarii sau mărcile cu care ele se întorceau adesea de la slujbă, soţii lor le băteau temeinic în fiecare sâmbătă când le prindeau acasă şi când mai puneau şi ei gura pe un pahar, ca omu’.
Pufu nu şi-a bătut nevasta în fiecare sâmbătă, urmând exemplul vecinilor săi, decât începând din vara lui ’86, când, din vina ei, zicea el, au făcut amândoi o serie lungă de injecţii, iar ea a zis că, probabil, a luat beleaua de pe colacul closetului din vila unde se afla găzduit, de câteva zile, trimisul Partidului Comunist din Yemenul de Sud, sau de Nord, sau de unde mă-sa o mai fi fost împuţitu’, că nici bacşiş nu dădea, că el era, aici, invitat al Tovarăşului Ceauşescu, marele prieten al popoarelor arabe oprimate de imperialiştii americani.
– Râzi dumneata, dar să ştii că aşa e cum spun io. O bătea de-o usca, bine, nu tot timpul, dar aşa, din când în când, la ocazii…
Însă Adrian zâmbea fiindcă tocmai îi trecuse prin cap că şi Răvăşitoarea ar fi avut motive să-l ia la şuturi pe Maestru. Unul dintre ele se numea Mariella Lorenzo, cea mai celebră actriţă din blocul unde locuia şi la un moment dat, amantă, să-i zicem aşa, a lui, a lui Adrian, pe timp de cam o oră şi jumătate, într-o după amiază de prin anii optzeci, încă o damă Gillette, de unică folosinţă, din şirul celor cu care avea de-a face pe atunci, dacă nu de altceva, măcar din cauza, desigur, a scurtimii dezolante a programului TV şi a monotoniei de cazarmă a vieţii de zi cu zi.
La început, după ce abia apucase să-şi vadă numele tipărit de vreo zece ori, lui Adrian îi intrase în cap, cu înfumurarea şi suficienţa vârstei lui de atunci, să nu accepte decât articole de specialitate, zicând că un comentator nu trebuie să-şi piardă timpul cu corvezi de \”calificat la locul de muncă\”, precum interviurile şi altele de acest fel. Singurul rezultat pe care l-a obţinut cu asta a fost, însă, că a publicat foarte puţin, înainte de Optzecişinouă. Ba nu, a mai fost ceva: n-a semnat nici un articol despre Tovarăşu’, despre Plenara, despre Congresu’… Tot e ceva, dar asta s-a dovedit, după aceea, că nu prea ţinea de foame. Aşa că, abia după aceea, către bătrâneţe, a început să scrie de toate atunci când gazeta avea nevoie, la fel ca şi colegii lui începători, pe care-i traducea zilnic în limba română (chinuindu-se, de pildă, să obţină de la vreunul mărturisirea că ministrul de Finanţe n-a spus \”creşterea de două ori a Produsului Intern Brut\”, aşa cum scria în relatarea lui, ci \”creşterea cu doi la sută a Produsului Intern Brut\”)… Asta îl scutea, în general, de \”şmotru\”, adică de obligaţia de a-şi pierde timpul pe la conferinţe de presă şi altele asemenea.
Dar de la evenimentul desfăşurat la Slatina n-a putut să lipsească. Motivul pentru care ziarul a găsit de cuviinţă să relateze pe larg înmormântarea deputatului Panţâru, (numit de duşmanii din opoziţie Pârţanu, pe timpul vieţii sale), putea fi că răposatul fusese prieten cu redactorul şef, sau mai degrabă că acesta avusese mari obligaţii faţă de el. Sau Dumnezeu mai ştie din care alt motiv a fost trimis Adrian să scrie un reportaj \”simţit\” despre eveniment.
De altfel, şi el îl cunoştea de mult pe Panţâru. Îl întâlnise, pe el şi pe nevasta acestuia, în casa unui prieten. Panţâru, pe atunci tânăr avocat (nevastă-sa era judecătoare), se lăuda că el ar fi fost cel care l-a \”iniţiat în munca de activist de partid\” pe Nicu Ceauşescu, la Centrul Universitar Bucureşti. …Iar acum, era îngropat în postură de părinte al Codului Penal, Civil, Mare Ctitor, pardon, Fondator al Societăţii Civile eţetera… ameţitoare transformare…
Uluitoare, la ceremonie, au fost bocetele, adică bocitoarele. Adrian a rămas cu gura căscată la apariţia unei babe care i-a tras un bocet autentic, ca la Institutul de Etnografie şi Folclor Constantin Brăiloiu – iar după aceea, la bocetul performat – acesta e cuvântul, dragi telespectatori – de marea vedetă internaţională Mariella Lorenzo, singura noastră conaţională care a jucat într-un spectacol regizat de Peter Brook.
Nu era prea clar ce legătură era între marea vedetă şi sărbătorit. Adrian, însă, o cunoştea de prin 1985. Cum revista de specialitate apărea rar şi plătea prost, de pe atunci începuse să nu mai facă mofturi şi să scrie ce i se dădea. La Rahatul Roşu, unde a publicat, din an în Paşte, câte-un reportăjel de zece rânduri despre mişcarea artistică de amatori, îi venise rândul, la un moment dat, unui \”material\” despre echipa artistică de la Întreprinderea de Confecţii. Îşi făcuse atunci datoria caritabilă, dacă datorie o fi fost aceea, de a pomeni, la sfârşitul articolaşului, numele tuturor componenţilor trupei, aşa cum le aflase de la responsabilul sindical sau de la secretarul de partid, chiar dacă nu toţi purtătorii lor aveau vreo legătură cu spectacolul de care era vorba. Scrisese, atunci, Marinela Lorincz, aşa cum îi fusese dictat acest nume. O săptămână la rând l-a aşteptat Marinela pe un scaun din holul redacţiei, şi-o fi luat concediu de la fabrică, se întrebau secretarele, iar redactorii (Adrian era doar colaborator, neangajat) l-au întrebat ce-i făcuse, o lăsase, oare, gravidă pe muierea-muncii-artistă-amatoare? Abia după o săptămână a reuşit Marinela să stea de vorbă cu el şi să-i spună ce o durea: nu trebuia să scrie Lorincz, cum îi dictase responsabilul acela sindical rău intenţionat, ci Lorinţ. Aşa încât, cu orice preţ, cum o şti, cum o putea, trebuia ori să dea o erată în care să scrie negru pe alb chestia asta, ori să facă pe dracu-n patru şi să mai scrie o dată despre ea, care era de baştină din aceleaşi locuri cu Baltagul, moldoveancă curată – şi dârză precum haiducii. Nebuna era într-adevăr irezistibilă, nu că ar fi fost frumoasă, nici la chip şi nici în rest, ci dârză, într-adevăr, ca un motor de Roman Diesel, haiducind prin Capitală nu cu baltagul, ci cu dotările-i naturale, deloc generoase, aprig şi fără prejudecăţi puse la treabă. Atunci s-a rugat de redactorul şef şi de adjunctul aceluia să-i dea voie să mai publice încă un scurt material despre echipa de teatru de la Întreprinderea de Confecţii – şi desigur, s-a culcat cu ea. Nota bene, îşi mormăie Adrian în barbă, la înmormântarea deputatului, nu eu am tras de ea ca s-o… A fost exact invers…
Şi la două săptămâni după aceea, ea pleca la nouă seara din redacţie. Împreună cu redactorul şef. Iar la încă o lună după aceea, redactorul şef (de altfel, însurat, prăpăditul) făcea o criză de isterie în secretariat, zicându-i \”Dinu Păturică cu fustă\”.
…Patru televiziuni erau prezente, patru flăcăi solizi se clătinau, gata să cadă lângă sărbătorit, sub povara Betacamurilor. Aşa că Mariella i-a tras nişte chiuituri cum nu mai auzise micul cimitir de provincie – şi nici folclorul autohton de specialitate. Lui Adrian i s-a părut că recunoaşte câteva frânturi din coloana sonoră a Mahabharatei, filmul lui Brook. La sfârşitul ariei, lumea a aplaudat. Chiar şi nevasta lui Panţâru, deşi nu văzuse filmul. Sau poate tocmai de-aia.
În fond, şi eu am procedat cam la fel. Băiat sărac şi fără pile, m-am scos din mocirlă trăgându-mă singur de păr, sau mai curând, dacă se poate spune aşa, de creier, scriind la ziar. M-am bazat numai pe creierul meu, n-am avut nici un alt sprijin, la fel cum Mariella s-a bazat doar pe ţâţele şi cracii ei – poţi spune că nu e o similitudine izbitoare?
– Când ieşim de-aici, vii pe la mine? face Pufu. Am un vin excepţional. Vii într-o zi, tai o găină, face nevastă-mea o mămăligă de să-ţi lingi degetele – şi te mai uiţi la calculatorul lui fii-meu, c-am văzut că le cam ai …p-astea…
– Ce-a păţit calculatorul?
– Păi, nu mai merge, neam. Acu’, io nu zic, ca nevastă-mea, că i-a făcut vreunu’ vrăji, da’ totuşi, e ceva acolo…
– Ai Internet?
– Am, cum să n-am, o săptămână întreagă am stat şi m-am uitat la gagici…
– Şi după aia, s-a înţepenit.
– S-a. De unde ştii? …o fi de la alea? Da’ fii atent, eu zic că nu-i de la gagici, eu zic că-i de la pisoi, am un cotoi negru… în seara aia, a sărit pe masă şi a trecut peste tastatură… şi când dau să umblu la calculator, mirosea… puţea de trăznea…
– Fii serios, cum să pută calculatorul?
– Puţea tastatura, că a stropit-o cotoiul… a trecut peste ea aşa, fără nici un interes, dar a stropit-o, bestia dracului… am spălat-o de trei ori cu benzină… şi tot mai puţea… nu l-am prins, că-l omoram… Nu-mi plac pisicile. Ştii ce mi-au făcut? Au intrat în pivniţă şi mi-au dat jos de pe masă redresorul de acumulatori… ăla are patruzeci de kile, cum dracu’ or fi făcut… probabil că s-au adunat vreo trei-patru ca să-l împingă jos…
– Ce să-i faci, trebuie să te mai persecute şi pe tine cineva, Elvis dragă… oftează Adrian, cutremurându-se de râs.
– Asta mi-aduce aminte de ce-a păţit un coleg de-al meu, la cutremur, în ’77, face Marcel. În seara aia, a ajuns acasă, numai el ştia cum, după o şedinţă prelungită desfăşurată sub deviza „hai să ne facem praştie”. La care, de altfel, am luat şi eu parte. Pe la şapte seara, ne-am despărţit. El era atât de obosit încât s-a prăbuşit în pat şi n-a mai ştiut de nimic. Nici de cutremur, din fericire pentru el. Numai că, a doua zi de dimineaţă, când a deschis ochii, s-a trezit într-un peisaj oarecum schimbat: un dulap răsturnat în mijlocul încăperii, cioburi pe podea, un ceas deşteptător făcut praf şi multe altele de felul acesta. Primul lui gând a fost „au intrat hoţii azi noapte”. Apoi s-a ridicat şi s-a dus glonţ să verifice uşa de la intrare. Trecând pe lângă fereastră, a aruncat o privire afară – şi a văzut o mulţime de uniforme şi un camion mare, militar: „Hait, au intrat ruşii!”, a zis el.
– Cam aşa cu Pufu al meu, vecinul şi confidentul Maestrului, suspină Adrian. Pufu, care nu suportă pisicile – dar nici ele pe el…
– Cele mai ciudate şi înfricoşătoare boli, se bagă şi Harry, cărora nu le poate da de cap nici un savant, s-au născut în pieţele din China. Asta, deoarece chinezii sunt de părere că tot ce are patru picioare şi nu se numeşte scaun e comestibil, halind aşadar fără teamă sau repulsie cele mai bizare şi necomestibile vieţuitoare, adunate de prin fundul junglelor Asiei de Sud-Est, unde aproape că n-a călcat vreodată picior de om. După ce le capturează, întreprinzătorii chinezi le aduc în pieţele din marile lor oraşe, unde ciudatele arătări sunt depozitate la grămadă cu găinile şi porcii, la fel de vii cu toţii. Iar prin părţile alea, oamenii cred că noţiunile de \”microbi\” şi de \”spălat pe mâini\” sunt doar nişte vrăjeli de-ale colonialiştilor, propagandă imperialistă, eventual superstiţii de-ale europenilor. Şi uite-aşa, nişte specii îndepărtate şi genetic şi geografic, cu găinaţul, bacteriile şi viruşii lor cu tot, ajung în contact direct, ceea ce nu s-a mai întâmplat niciodată, de când a făcut Dumnezeu planeta Pământ. Rezultatul e o recoltă stupefiantă de noi viruşi, de noi germeni corciţi, adaptaţi şi înspăimântător de viguroşi, cărora tratamentele noastre nu le pot ţine piept. Cam asta s-a întâmplat şi cu noi, dragi tovarăşi. Dacă-l pui la un loc pe unul ca Pufu cu unul ca Maestrul, în acelaşi coş cu raci fără hrană, sau cu foarte puţină hrană, ca să se devoreze unul pe altul, rezultatul ăsta e, Republica Socialistă România.
– Care teamă, care repulsie? Lasă-i pe chinezi, Harry, uită-te la noi – şi după aia, mai discutăm despre teamă şi repulsie! Un pic de abilitate, multă ambiţie, invidie şi resentiment cât cuprinde („oftică”, pe româneşte), teamă de loc, ruşine de loc, scârbă de loc – asta-i reţeta reuşitei, la noi.
– Reţeta scoaterii banului din rahat cu dinţii, rânjeşte descurajat Marcel.
– Adevăr grăiesc dumneavoastre, nicicând n-au fost atât de multe scroafe în aşa puţini copaci, adaugă Harry.
– Arivismul e un motor important al acţiunilor omeneşti de azi şi dintotdeauna. Totuşi, altădată se mai întâmpla ca el să fie însoţit şi de alte calităţi individuale: talent, forţă de muncă eţetera…
– Şi tenacitate, neapărat.
– Ştii care-i nenorocirea cu tenacitatea? Că oamenii inteligenţi şi talentaţi rareori se-ntâmplă să fie şi tenaci. Pe când, javrele şi jagardelele – în proporţie de nouăzeci la sută. Să te ferească Dumnezeu de un bou care te urăşte, fiindcă el e tenace. Şi ţine minte.
– În alte părţi, ajungi cineva, în posturi şi demnităţi, dacă ai talent. La noi e invers, capeţi talent după ce eşti numit într-o funcţie oarecare – şi te-apuci să publici cărţi de versuri sau piese de teatru. …The answer, tovarăşi, e futere de vânt, după cum se exprima celebra folchizdă, apreciază Harry.
– Mă talentaţilor, mă deprimaţilor, mă frustraţilor, nţâţâţî… vă faceţi siesta pe nemâncate şi îl invocaţi pe zeul Zdamăsi… vai de popou’ dumneavoastre… oftează Marcel.
– Fiindcă ziseşi de celebra-cum-îi-ziseşi… America e o minunăţie lingvistică. Încă din primii ani ai prezidenţiei lui Reagan, începuseră să apară filme de la Hollywood ai căror interpreţi, americani de baştină, erau capabili să vorbească engleza cu un accent rusesc cât se poate de convingător, semn că, pe străzile americăneşti, limba rusă era tot mai prezentă. Mai încoace, după căderea comunismului, Octav Ialomiţeanu, ăsta cu revista, dăduse buzna peste ei, peste extremoccidentali, cu înjurăturile getodace. Colegii de la întreprinderea unde el lipea etichete americane pe cuptoarele cu microunde şi aspiratoarele chinezeşti de contrabandă nu înţelegeau propoziţia \”mă fut în bafta voastră\”, pe care el o rostea adesea, aşa că Tavi le-a tradus-o cum s-a priceput. În scurt timp, toţi tailandezii, ugandezii şi guatemalezii din hală se salutau cu \”I fuck in your luck\”. Noua expresie americană a făcut o carieră fulgerătoare. Tavi mi-a arătat articolul dintr-o revistă de specialitate de pe Coasta de Est, apărut încă înainte de întoarcerea lui la Bucureşti, în care era dezbătută problema Cum e corect: \”I fuck your luck\”, \”I fuck in your luck\” sau \”I fuck into your luck\”?
[EUROMUSEUM Bucureşti, nr. 11/2009, pag. 47-53]
– 9 –
– Dumneavoastră, oamenii culţi, vă uitaţi cam în scârbă la ăştia de-alde mine. Şi ziceţi c-am făcut, c-am dres, c-am fost nişte bestii, organe de represiune, că i-am bătut pe ţărani, mă rog… pe oamenii simpli, pe oamenii obişnuiţi… Da’ dacă ei nu-nţelegeau decât de bătaie?! să te fi văzut pe dumneata în locu’ meu, domnu’ Adrian… şi pe urmă, naţia asta, nu vă supăraţi, da’ nu e-n regulă… nu poţi să ai încredere-n ea, fincă ştie numai de frică… şi-i mai bine s-o ai inamică decât aliată, măcar aşa ştii o socoteală… dacă-i inamică, ştii ce-ai de făcut, da’ dacă nu e, abia atunci ai o problemă mare cât toate zilele… că te vinde, te toarnă, te ciocheşte… şi nu ştii de unde ţi s-a tras… Ai văzut cum e cu democraţia? le-am dat drumu’ la toţi hoţii şi tâlharii să-şi facă de cap prin Uie, de-am ajuns de pomină, de spaima lumii… măcar Fidel Castro i-a trimis pe hoţii şi tâlharii din ţara lui la inamicu’ american, da’ noi i-am trimis la prieteni, să ne ţină minte, dacă nu ne-or fi ţinut destul pân-acuma… păi nu era mai bine când îi băteam noi? şi ne ştiau de frică, nu tâlhăreau, nu omorau, nu violau… Şi află de la mine: eu nu te bat aşa, de nebun… eu te bat numa’ dacă nu-nţelegi de vorbă…
În acest moment, pe Adrian l-a apucat un râs nervos. Pufu l-a privit cu reproş, s-a ridicat şi s-a dus la fereastră. După câteva secunde, s-a întors, spunându-i:
– Să ştii că şi-un ţigan prăpădit poa’ să aibă dreptate câteodată… chiar dacă n-are carte ca dumneata…
– Iartă-mă, Elvis, iartă-mă, nu râd de tine… şi mai dă-o dracului, nu-mi mai vorbi cu \”dumneata\”… râd de altceva… de o chestie cu care tu n-ai avut niciodată de-a face, nu ştiu dacă ai fost vreodată la teatru, dar vreau să-ţi spun că ai stofă de regizor…
– ‘Ai lasă, nu mă mai lua şi la mişto, a zis, posomorât, Pufu.
– Pe Dumnezeul meu, crede-mă, Elvis, nu e nici o miştocăreală în treaba asta. Ce spui tu acuma, fără s-o ştii, e chiar filozofia regiei de teatru din ziua de azi! Vorba ăluia, faci proză fără să ştii! Regizorii de azi, când pun o piesă în scenă, chiar dacă asta înseamnă rostirea unui text pe care l-a scris odată un scriitor, un dramaturg, se şterg cu textul lui la cur, fiindcă, vezi Doamne, gesturile, giumbuşlucurile actorului, gimnastica pe care-o face el pe scenă sau cântecelul pe care-l cântă, toate astea cică-i spun mai multe malacului din sală decât cuvintele unui scriitor. Păi vezi, regizorii procedează aşa tocmai fiindcă nu cred că publicul, omul din sală, ar mai înţelege şi de vorbă…
– Aşa o fi, a ridicat Pufu din umeri, nu ştiu, eu nu mă duc la teatru…
Se lăsase seara, o lună plină enormă scălda strada într-o lumină albăstrui-fluorescentă şi vântul începuse să adie dinspre Plevnei, cu miros inconfundabil de tomberon plin şi revărsat.
– A ce pute? ridică nasul spre lună Marcel.
– A bălegar de Sectoru’ Şase, dragi telespectatori, îi răspunde Adrian.
– …Mirosul de bălegar proaspăt cosit, idilic, patriarhal, de-a dreptul coşbucian, s-ar zice, specific muncipiilor agroindustriale de pe întreg cuprinsul Patriei, recită extatic Harry.
– Ce faci mâine? îl întreabă Marcel.
– Mă duc la Circa Financiară. Apoi, trec pe la o librărie de pe Matei Millo să-mi iau un monstru de cărţoi cu optsute de mii …pentru doctorat.
– Pe unde vine Matei Millo? întreabă Marcel, ca şi cum l-ar interesa chestia asta.
– Pe lângă restaurantul Berlin. Vezi că acum ştii unde e?
– Mdea. Ce dracu’ ţi-o fi trebuind ţie doctorat, cu un an înainte să ieşi la pensie…
– Nu înţelegi, căpşorul tău de injener nu-i făcut să înţeleagă aşa ceva. Abia acum e Harry mai îndârjit să-şi ia doctoratul, când poate să folosească titlul în chestiune pe post de şampon. Numai aşa, de-al dracului şi opinând contra vântului. Aşa cum a făcut o viaţă-ntreagă, la fel ca mine, de altfel… Îţi spun exact ce e-n capul lui: dacă tot n-am apucat să fac amor cu Marylin Monroe, măcar doctoratul să mi-l iau, aşa îşi zice Harry, dimineaţa, când duce găleata la gunoi. Ştii, în momentul când tot evreul credincios e mai predispus la judecăţi d-astea existenţiale, metafizice, ca să zic aşa…
– Cred că înţeleg, zice Marcel. Mi s-a întâmplat şi mie o chestie de-asta, metafizică, tot într-o dimineaţă. M-am trezit, am înghiţit cu un pahar cu lapte cele şase pastile diferite pe care le iau pentru bolile nevindecabile de care mă bucur şi dau drumul la calculator. Când să-mi văd mail-urile …un mesaj proaspăt: Uită-te pe geam. Semnat: Dumnezeu. Mă uit – şi ce crezi că văd? În apartamentul de vizavi şi mai jos de mine, la cinci, lungana aia cu ţâţe mari, goală, în faţa oglinzii din dormitor. Vreo cinci minute m-am holbat şi cred că au fost cele mai emoţionante minute din ultimii mei doi-trei ani. Ascultă-mă pe mine, Dumnezeu nu e băiat rău. Da’ chiar de loc.
– Eşti lugubric. Lubric şi lugubru, nefericitule.
– Impresia asta, că Dumnezeu stă de vorbă cu tine, cu tine personal, am mai întâlnit-o la unul, zice Harry, acum câţiva ani, când am fost, într-un orăşel cochet de pe ţărmul Mediteranei, la un congres regional. În hotelul unde stăteam, nu ştiu cum s-a făcut că mai erau cazaţi încă vreo câţiva de la noi din institut, aflaţi acolo pentru o colaborare care abia urma să fie pusă la punct, în fine, ceva încă destul de vag. Ei sosiseră acolo cu trei săptămâni înaintea noastră, fuseseră trimişi pentru discuţii, pentru tratative, iar astea se cam prelungiseră, aşa că au petrecut acolo o vacanţă frumuşică, până la urmă. Îi cunoşteam foarte bine, printre ei era şi don’ Gabi, conducătorul meu de doctorat, îl ştiţi, celebrul Gabriel, mare savant la vieţile lui …actualmente, băutor eminent. Acela era un hotel de patru stele, cu aer condiţionat, cu televizor, cu tot confortul, mă rog. Şi cu un mic frigider-bar în fiecare cameră. Don’ Gabi, de cum a pus piciorul în hotel, a golit frigiderul, cu toate sticluţele lui de cincizeci de grame de votcă şi de coniac, cumplit de scumpe, dac-aveai curiozitatea să citeşti broşurica pitită în spatele frigiderului, în care erau trecute preţurile. El, desigur, n-a avut curiozitatea asta, probabil conta pe Dumnezeu, mi-am zis atunci, ştiind care era diurna lui – la fel de mare ca şi a mea, adică meschină de-a binelea. O lună întreagă, cât a stat acolo, don’ Gabi a ras, în fiecare seară, frigiderul. Iar a doua zi, pe la zece dimineaţa, frigiderul era din nou plin, ceva ca-n O mie şi una de nopţi. Ei, nu era chiar duhul din ibric cel care făcea minunea, era Ciuma-Neagră-Cu-Flori-În-Păr, bătrâna şi uscata noastră cameristă cu mutra ei năsoasă, ţigăncoasă şi feroce, parcă stătea tot timpul să-ţi ardă una peste ochi. În realitate, însă, era paşnică şi umbla tot timpul cu o floare artificială prinsă-n păr. De întors, ne-am întors cu acelaşi avion, iar la plecare, desigur, a trebuit să trecem cu toţii pe la recepţie, ca să ne punem socotelile în regulă, plătind tot ce-aveam de plată, ba călcatul unui costum, ba vreun telefon dat acasă …sau băutura din frigiderul-bar, de exemplu. Când a intrat don’ Gabi, eu m-am grăbit să ies. Nu voiam să fiu martor la scena tristă când profesorul meu rămâne lefter printre străini, ba poate că-i vine şi ideea să-mi ceară vreun împrumut… Dar, după un sfert de oră, cine ieşea freş-zâmbitor pe uşa hotelului? don’ Gabi al nostru. M-am gândit atunci că poate făcuse cine ştie ce afacere şi încasase vreun acont baban, de-şi permitea el atâta lux… Aşa că am plecat liniştiţi acasă şi am uitat cu totul de chestia asta. Până mai acum vreo câteva luni, când o secretară a uitat pe biroul meu o hârtie cu care nu ştiu de ce trebuia să se fâţâie tocmai pe acolo, era scrisoarea ambasadorului din ţărişoara cu pricina către institutul nostru. Domnul ambasador povestea pe un ton politicos, rezervat, potrivit unuia de rangul lui, cum domnul Gabi, la plecare, le-a spus celor de la hotel că nota o va achita vărul său, ambasadorul. Nu de alta, dar aveau acelaşi nume de familie. El, ambasadorul, ce era să mai zică, o plătise, ca să nu facă ţara de râs. Iar acum îşi cerea banii înapoi, anexând pentru asta copia chitanţei.
– Şi zici că Dumnezeu a pus la cale chestia asta?
– Categoric, face Adrian. Dumnezeul beţivilor, care, mai mult ca sigur, a făcut ca banii ăia să-i plătească institutul, nu domnu’ Gabi, aşa-i sau nu?
– Aşa e. Mare lucru-i să stai de vorbă cu oameni perspicaci, zice Harry.
[EUROMUSEUM Bucureşti, nr. 12-13/2009, pag. 99-101]
– va urma –