Nici un tip de identitate nu a fascinat atât de tare umanitatea secolului XIX şi o bună parte din cel de-al XX-lea pe cât a făcut-o identitatea naţională. Nici măcar Evul Mediu cu ale sale accente pe identitatea religioasă nu poate rivaliza cu ce s-a întâmplat la finele mileniului trecut. Explicaţiile, atâtea câte vor fi ele, sunt date, printre alţii, de istorici şi sociologi. Altceva, însă, m-a determinat să scriu acest articol. Posibilitatea, pentru mine înspăimântătoare, ca identitatea naţională să domine obsesiv şi începutul mileniului III, în dauna unor altfel de „identităţi” precum cea axiologică, de pildă. În ciuda evidenţei că mă simt mai aproape identitar de un om care împărtăşeşte aceleaşi valori şi nu de unul care, mai mult sau mai puţin întâmplător, împarte cu mine acelaşi spaţiu naţional, se pare că discursul despre identitatea naţională nu a pierdut mult din puterea de fascina deopotrivă oameni educaţi şi oameni simpli, politicieni de duzină sau şefi de state cu pretenţii.
Sofismele se îngrămădesc în cascadă. Se spune adesea că datorăm statului o veneraţie aproape mistică pentru că el a avut grijă de şcolarizarea noastră, ne-a asigurat un climat în care am putut evolua. E, deci, de datoria noastră să întoarcem toate aceste beneficii. Dacă ar fi făcut-o gratis, asemenea Maicii Tereza sau Crucii Roşii, nu ar fi nimic de zis, însă până la urmă statul nu e decât un administrator al taxelor noastre. Nu cred că deponenţii unei bănci trebuie să ridice osanale băncii pentru simplul motiv că le-a administrat contra cost averea. Se mai spune că datorăm un soi de loialitate (concept destul de abstract când e aplicat colectivităţilor) necondiţionată tuturor acelora care „s-au jertfit” pentru a asigura teritoriul naţional de astăzi. Deşi enunţul e adevărat, nu văd de ce s-ar extinde loialitatea peste generaţii; ce legătură are, deci, mândria de a fi român în statul condus azi de Traian Băsescu cu luptele lui Stefan cel Mare şi actul lui Mihai Viteazul de la 1600?! Marele viciu de fond al identităţii naţionale e că el cultivă diferenţele dintre naţiuni în dauna similitudinilor dintre ele. Recrudescenţa naţionalismelor în Europa de azi (dar si în Asia sau oriunde în lume) se hrăneşte tocmai din această înţelegere eronată a identităţii naţionale. Trăim încă mitul Vârstei de Aur şi ni se pare că îl putem restaura prin purificări de tot felul. Ce tot vrea Europa asta de la bieţii români? De ce nu ne lasă să ne tăiem porcii în linişte, să ne bem ţuica în linişte aşa cum au făcut-o de milenii strămoşii noştri?!
Vă propun un mic studiu de caz. Din punctul de vedere al identităţii naţionale, nu există diferenţe între infractorii români din Roma sau Londra şi Constantin Brâncuşi, Dan Puric sau Mircea Cărtărescu. Total aberant… Dacă, însă, înlocuim acest perimat concept cu o grilă ordonată în jurul ideii de identitate axiologică, ierarhiile se limpezesc pentru simplul motiv că ideea de naţiune este posterioară ideii de „valoare umană”. Din punct de vedere al identităţii axiologice, de exemplu, între răufăcătorii români din Europa şi un partid precum Liga Nordului sau România Mare există o sinonimie indecent de perfectă. Valoric, excesele se bazează pe aceeaşi lipsă de respect faţă de reguli şi faţă de persoana umană, oricare ar fi ea şi oriunde s-ar fi născut. Cu toate că logica aceasta e facilă şi accesibilă până şi unui individ abia alfabetizat, ea nu convinge încă. Şi asta pentru că identitatea naţională e livrată de vreo două secole la pachet cu o altă noţiune care înflăcărează minţile prea puţin raţionale: patriotismul demagogic. Înţelegem şi astăzi destul de precar conceptul de solidaritate. Deşi e aberant să fiu solidar cu un individ doar pentru că îmi vorbeşte limba şi ne-am născut amândoi în graniţele aceluiaşi stat, ni se livrează în continuare ideea că patriotismul e bazat pe solidaritate naţională pe reacţia celor „de dinăuntru” la iluzoriile sau mai puţin iluzoriile ameninţări ale celor „din afară”. Fiinţa umană individuală e redusă la tăcere, valorile sunt trecute în plan secund iar hidra naţionalismelor se încăpăţânează să împartă maniheic lucrurile. Valorile naţionale (atâtea câte sunt, că multe dintre ele sunt dacă nu universale, cel puţin regionale) se închid ele însele ca într-o carapace. Sub carapace, broasca ţestoasă are iluzia securităţii absolute, se crede poate invincibilă şi inatacabilă. La fel se întâmplă probabil şi cu struţul care, protejându-şi capul, crede că întregul său trup este protejat. Din păcate, debutul unui nou mileniu ne găseşte în aceeaşi carapace şi cu ilustrele noastre capete îngropate în acelaşi nisip. În realitate, însă, planeta evoluează pe principiul vaselor comunicante. Dacă obturăm comunicarea, dacă exacerbăm identitatea naţională ignorând-o pe cea axiologică ne vom găsi veşnic în situaţia de a crede că am inventat apa caldă şi mersul pe jos.
Poate că cititorii acestui articol vor spune: bine, dar identitatea naţională e tot o identitate axiologică, în sensul că ea se bazează tot pe valori. Diferenţa esenţială e că în vreme ce axiologia despre care vorbesc şi în care cred pune accentul pe ideea de universal, cultivă specificităţile, dar veghează ca nu cumva ele să intre în conflicte violente, discursul naţionalist caută specificităţi conflictuale. Italienii trebuie să scape de romi pentru că sunt o ameninţare la adresa bunăstării lor, românii trebuie să fie vigilenţi în relaţiile lor cu maghiarii ca nu cumva aceştia din urmă să nu ia Transilvania în spate şi să plece cu ea cine ştie unde, ruşii trebuie să blocheze admiterea unor state din imediata lor proximitate în NATO de teama ca nu cumva fostele lor posesiuni să-şi găsească un alt traseu evolutiv, non-rusesc. Problema fundamentală a frazei pe care tocmai am enunţat-o este aroganţa uluitoare cu care vorbim despre „italieni”, „romi”, „români”, „maghiari” sau „ruşi”… discutăm despre sute de milioane de individualităţi pe care le subsumăm ideii de naţiune, vorbim despre milioane de indivizi (dacă nu sunt prea optimist) care alcătuiesc elita acestor ţări şi care se văd puşi în aceeaşi oală. Chiar şi ca experiment culinar, asta e un dezastru.
Soluţia e una singură: educaţia de tip renascentist şi nu politicianismul ieftin de secol XX. Am încercat şi una şi alta şi avem rezultatele. Renaşterea sinonimă evoluţiei spirituale (atât cât au putut-o permite secolele XV-XVI) şi secolul XX dominat de două războaie devastatoare.
Avem nevoie de mai multe experimente pentru a lua o decizie?
Un articol logic si luminos. Totul pare atat de la-ndemana, insa ( din pacate) e la o departare astrala de realitatea dominata de reactiile viscerale, de perceptia ostila a strainilor(e suficient sa vedem filmele SF in care extraterestri vin sa ne cucereasca si noi ii nimicim ca sa ne salvam), pe care daca nu-i nimicim, macar sa ne ferim si, evident, sa dam vina pe ei pentru esecurile noastre.