Stop cadru din filmul „De la Sighet la Viena, pe jos” Preambul: Compozitorul Harry Maiorovici (Sighet, 1918 – Cluj, 2000) s-a făcut cunoscut prin creaţiile de muzică de film ( Moartea Căprioarei, Falansterul, Ultima noapte a copilăriei, Flăcăul şi focul şi multe altele). Muzica sa, inspirată în principal din folclorul maramureşean căpăta rezonanţe specifice graţie sintetizatorului, care în anii aceia ( 1960) nu era foarte răspândit printre creatorii de muzică de film din România.
A mai compus lieduri, piese pentru pian şi simfonice. Harry Maiorovici, era o figură emblematică a Clujului (al cărui cetăţean de onoare a fost). Era scund, firav, cu o claie de păr alb şi un zâmbet cuceritor. Locuia într-un apartament de bloc micuţ, de două camere, dintre care una era ocupată cu un pian cu coadă, mai multe sintetizatoare şi o mulţime de rafturi cu casete şi benzi de magnetofon. Harry şi soţia lui Eva (Viţa, cum îi spuneau prietenii) erau nişte gazde foarte primitoare şi mulţi artişti au poposit în bucătărioara lor, unde la un ciulent (mâncare tradiţională evreiască din fasole boabe) şi la un pahar de vin, se depănau poveşti. Mi-a făcut onoarea de a compune muzica unuia dintre filmele realizate de mine – Yzgadal (1997) – care, sunt convinsă, a obţinut un premiu internaţional şi graţie muzicii. Atât Harry, cât şi Eva Maiorovici, fie-le ţărâna uşoară, mi-au relatat calvarul deportării lor în lagărele naziste, în cadrul proiectului Survivors of the Shoah, patronat de Steven Spielberg. Am ales, pentru paginile revistei Acum, o altă poveste. Cea despre primele impresii muzicale şi plecarea pentru a-şi împlini destinul de compozitor, istorisită într-un mod irezistibil de fermecător.
Peripeţii
După vreo două zile de mers am ajuns la Piešťany, o faimoasă staţiune balneară. Era în zorii zilei şi, spre ghinionul meu, am dat nas în nas cu o patrulă de poliţişti. Probabil că au intrat la bănuieli văzând faţa mea trasă, uniforma ponosita de elev şi bocceaua, pentru că mi-a cerut actele. Le-am arătat carnetul de elev, dar asta nu i-a mulţumit şi m-au condus la secţia de poliţie, aflată într-o vilă foarte frumoasă. M-au introdus într-o cameră şi au ţipat la mine „Jebrak!”. Habar nu aveam ce putea să însemne cuvântul ăla, dar se uitau tare urât la mine şi mi-am închipuit că trebuia să fie ceva rău: vagabond sau hoţ. Apoi m-au întrebat luat la întrebări, dar eu nu pricepeam nimic şi-i tot spuneam : „ Vorbiţi româneşte! Nu ştiţi româneşte?” Apoi am început să vorbesc în idiş, dar degeaba, de data asta ei nu înţelegeau ce spuneam. Pe la ora opt dimineaţa a sosit şi şeful lor. I-au raportat despre „capturarea mea” şi a venit la mine. M-a întrebat una-alta şi auzind că turuiam în idiş, mi-a făcut semn să aştept. A ieşit din cameră şi peste puţin timp a reapărut însoţit de un domn elegant. Aveam să aflu mai târziu era doctorul Weiss, un medic renumit şi preşedintele comunităţii evreieşti din Piešťany. Locuia în vila în care se afla poliţia, de fapt el era proprietarul vilei. Vorbea idiş, aşa că ne-am înţeles foarte bine. I-am povestit că vin de la Sighet şi mă duc la Viena să studiez muzica. Atunci i-a rugat pe poliţiştii să-mi dea drumul că avea să-mi poarte de grijă. M-au lăsat să mă duc cu el, în apartamentul de la etaj. M-a primit soţia şi menajera. Am făcut o baie fierbinte, mi-au dat o pijama şi m-au ospătat cu tot felul de bunătăţi, spunându-mi să rămân şi să mă odihnesc la ei, cât poftesc. Am petrecut acolo câteva zile minunate şi apoi am luat-o din loc. Mi-au dat haine, merinde pentru drum şi bani pentru biletul de tren. Le-am mulţumit frumos şi am plecat mai departe, tot pe jos. Toate au fost bune şi frumoase până când am ajuns la graniţa cu Austria. Dar fără acte nu puteam trece frontiera, aşa că mi-am încercat norocul furişându-mă sub vălul nopţii. Dar m-au prins. De trei ori la rând. Când am încercat şi a patra oară, am dat peste acelaşi grănicer care mă prinsese prima dată. Era un om între două vârste, căruia probabil i se făcuse milă de mine, văzându-mă atât de insistent. M-a chemat în biroul lui, mi-a spus să iau loc şi m-a întrebat :
– Eigentlich was wollen Sie? (Ce vrei, de fapt ?)
– Ich will nach Wien (Vreau la Viena)
– Was machen Sie in Wien? (Ce să faci la Viena?)
– Musik studieren (Să studiez muzica)
Se vede treaba că l-a impresionat ce-i spusesem, pentru că m-a întrebat „Haben Sie gegessen?” (Ai mâncat ?) Iar eu i-am răspuns „Ja”, deşi îmi chiorăiau maţele. Îmi era jenă să mai cer şi de mâncare. „Komm herein!” (Vino!) mi-a spus şi m-a dus acasă la el. A trezit-o pe soţia lui şi i-a spus să pregătească ceva de cină. Mi-au dat cafea cu lapte, ouă şi alte bunătăţi, dar eu înghiţeam cu noduri, de teamă. Nu-mi puteam închipui ce avea să se întâmple cu mine. În sufragerie era şi un pian şi m-au pus să le arăt ce ştiu să cânt. Cred că voiau să vadă dacă minţisem în legătură cu dorinţa mea de a studia muzica, la Viena. Aşa obosit cum eram, m-am aşezat la pian şi le-am cântat o compoziţie de-a mea cu temă maramureşeană. Şi mi-au spus „Wie schön das ist!” (Ce frumos!). Apoi mi-au făcut patul şi am adormit buştean. În noaptea următoare grănicerul respectiv m-a condus peste graniţă şi mi-a explicat pe unde s-o iau ca să ajung la calea ferată. Ba mi-a mai dat şi bani… Pentru un moment am fost tentat s-o iau din nou pe jos, dar apoi m-am răzgândit şi mi-am cumpărat bilet către Viena.
(Va urma)
Abia astept sa citesc episoadele urmatoare,mi se pare o poveste pe cat de fascinanta pe atat de rupta din viata!