el număra norii în fiecare dimineaţă
limpezind păsări de cer

e un arhipeleag înalt dincolo de riduri
ce deschide pleoapa stacojie a muntelui
încărunţit

altfel semnul pogoară
printre mesteceni
precum ultima zăpadă
pe retina unui muribund

peste hotarul dintre viaţă şi viaţă
fiarele iau chip de om
oamenii îşi preschimbă carnea în fiară
în acest turn babel al neputinţei
de a urca dinăuntru.

numără zilnic norii fragili
până când încolţeşte anevoios
praznicul timpului
în loc de cuvinte

i-am dus într-o zi apă
şi o coajă de pâine

pe culmi mi-a zidit singurătatea
cetate