(urmare din numarul precedent)
– Trebuie să mă retrag, mă aşteaptă grupul de copii, şopti Laura.
– Cât timp am dormit?
– Ce importanta are? Erai foarte agitat, ai vorbit în câteva limbi, m-ai strâns de umăr, mi-ai lăsat semne pe tot corpul.
Mă sărută uşor, abia atins, apoi mă mângâie pe piept, parcă în joacă, şi se îndreptă spre uşă. Nu reuşeam să-mi dau seama dacă era nudă sau nu.
– Nu te teme, voi reveni, îmbracă-ţi repede uniforma. Deja eşti în întârziere.
Răcoarea metalului de lângă mine mă trezi complet. Simţeam încă pe buze sărutul Laurei. Am întins mana şi am dat de armă. Era un Uzi, deja încărcat, dar mi-am amintit că trebuia să iau şi cartuşele de rezervă. Mi-am pus în grabă uniforma de infanterie, mi se potrivea perfect. Ştiam că e foarte frig afară, mantaua lungă, din lână aspră, nu mă apăra de frigul nopţii.
Trebuia să patrulez trei ore, apoi să mă urc în turnul cu reflector şi mitralieră îndreptată spre tufişuri, încă doua ore de încordare, aşteptând prima mişcare suspectă. M-am apropiat de turn. Era gol. Nu puteam întreba pe nimeni care era ordinea. Orice şoaptă s-ar fi auzit la distanţă, puteam trezi copiii, sau mă puteam dezvălui.
Patrulam. Mă simţeam ridicol cu Uzi pe umăr, o armă atât de nepotrivită locului. Ce ciudată graniţă! În orice moment puteam fi doborât cu un singur glonte, ce uşor e să tai gardul, cum de nu s-a găsit o soluţie mai buna? Din când în când se auzea un foşnet, sau cotcodăcitul vreunei găini, aşteptând parca să vina vulpea să o răpească.
Ştiam că libanezul trebuia să apară în orice clipa. Mi se spusese că voi vedea o lanterna pâlpâind ritmic. Aveam ordin să-l las să treacă, era \”spionul\” din falangele creştine, \”denunţătorul\”. O făcea din convingere, din ură împotriva musulmanilor din Liban, sau pentru bani? Oricum, porecla lui era dispreţuitoare- \”stinker\”- puturosul, oare ştia el asta? O maşină civilă trebuia să-l ducă în clubul satului. Dar clubul era ferecat de când întreaga aşezare Shtula aflase că fiica rabinului îşi făcea de cap acolo cu soldaţii rezervişti, care goliseră încăperile de orice obiect de valoare.
Unde or fi ceilalţi? Sunt singurul care patrulează la graniţa cu Libanul, în spatele meu întreaga ţară, cum naiba m-au lăsat singur în prima linie ? Maşina nu a venit, se auzi un vaiet de şacal, departe, apoi schimburi de foc, rafale răguşite, dincolo de sârma ghimpată.
Când libanezul s-a apropiat, l-am recunoscut imediat.
– Ai o ţigara? mă întreba Zouzou, zâmbind pe sub mustaţă.
– Nu am voie să fumez în timpul patrulării, se vede lumina ţigării, noaptea.
Zouzou chicoti şi mă îmbrăţişă brusc.
– Ce fraier ai fost! Nu ti-ai dat seama că în toţi anii facultăţii te-am urmărit pentru a şti exact unde vei fi astăzi? Chiar crezi că aperi vreo graniţă? Hai la turn, precis ai lăsat acolo un pachet Kent, întotdeauna aveai ţigări de rezervă. Ţii minte când te-am avertizat că falangele creştine sunt conduse de golani, bandiţi, hoţi? Iar tu susţineai că Bashir Djumael e aliatul Israelului şi îmi declamai discursuri pacifiste. Ce-a rămas din alianţă? Uite, Lahed si-a deschis un restaurant în Yaffo, falangele s-au destrămat, iar tu continui să patrulezi că un tâmpit, de-a lungul unei graniţe virtuale.
– De ce te-au trimis pe tine, Zouzou?
– Ce întrebare e asta?- se revoltă. Eu sunt libanezul pe care îl cunoşti cel mai bine, doar era clar că mă vei recunoaşte imediat, tu nu-ţi uiţi colegii de facultate. Şi toata lumea ştie cât ai fost de furios când trupele israeliene s-au retras din sudul Libanului şi i-au abandonat pe aliaţii creştini.
Cu o mişcare de balerin, la fel de graţioasă că în anii studenţiei, Zouzou scoase dintr-un rucsac ultima carte de versuri a tatălui meu şi citi, pe nerăsuflate, \”Aliatul uitat\”.
– Era un naiv, ca şi tine. Nu vezi că eşti singur la graniţă? Crezi că îi mai pasă cuiva de frontiere, de alianţe, de ideologie, de ONU?
Deveneam din ce în ce mai neliniştit, îl priveam pe Zouzou, acelaşi Zouzou, afemeiat şi deştept foc, din facultate. Era îmbrăcat foarte elegant, chiar aşa, pe întuneric, se vedea costumul de bună calitate, cămaşa fină, cravata Yves Saint Laurent.
– De la tine m-am molipsit cu Yves Saint Laurent, chicoti Zouzou, folosesc şi parfumul YSL. Costumul e un Versace, cămaşa Armani, rucsacul Luis Vuitton, bineînţeles. Eşti ridicol în uniforma Zahal, nimeni nu mai poarta uniformă azi, oricum ne împuşcăm la întâmplare. Te plimbi cu Uzi şi cu cărţile lui Karel Čapek sub braţ…\”Fabrica de absolut\”… Parcă credeai şi în inutilitatea războaielor… Acum te-au lăsat singur la graniţă, să mă aştepţi pe mine, să apar şi sa-ti povestesc cine ştie ce secret militar. Ce stupid! -scuipă Zouzou.
Ajunşi la turnul de observaţie, se căţără şi scoase din sertarul mascat, în dreapta mitralierei, pachetul de Kent pe care îl ascunsesem anul trecut, în ultima zi a perioadei de concentrare. Uitasem complet de el.
— va urma —