Noua lege din Quebec privind interzicerea circulatiei rutiere fara pneuri de iarna ma determina sa calatoresc cu un autobuz al companiei Greyhound.
Cumpar biletul de calatorie dus-intors pe net, cu cateva zile in avans, beneficiind de o reducere de 20 de dolari.
Ca sa obtii un loc trebuie sa te prezinti cu cel putin o ora inaintea plecarii autobuzului.
Fascinatia autobuzului american descris candva intr-un roman lecturat in adolescenta mea, America ogarului cenusiu al lui Romulus Rusan, mi s-a intiparit odata cu muzica anilor ’40 a surorilor Andrews si cu romantismul traversarii autostrazilor de la Atlantic la Pacific.
Legenda companiei Greyhound isi incepe saga in 1913, cand Carl Erick Wickman, un imigrant suedez transporta mineri in Minnesota.
Reteaua de autobuze se extinde astazi in Canada si Mexico insumanad aproape 4000 de destinatii.
Autogara Greyhound din Washington DC, din apropierea statiei de metro Union Station, poarta aerul comun al salilor de asteptare: somnolenta, miros de transpiratie, genti si papornite din rafie Made in China. Categoria calatorilor se compune dintr-o lume nevoiasa, o lume ce nu poseda automobile si nici banii necesari cumpararii unui bilet de avion. Fostii infractori, multe persoane certate cu legea aleg voiajele cu autobuzul scapand mai usor de filtrele de securitate ale aeroportului.
Se interzice comercializarea si consumul bauturilor alcoolice in autogari. Daca in incinta aeroportului esti intampinat cu zambetul personalului de lucru (imbarcare, insotitori, piloti etc), aici esti tratat cu indiferenta, priviri piezise si nici macar nu ti se ureaza bun venit sau voiaj bun.
Toaletele nu indeajuns de curate miros a urina. Cate un chiosc fast food, ecrane tv puse pe stirile CNN, cate un copil alergand par singurele miscari in cadrul lancezelii de dinaintea plecarii curselor.
Aproape fiecare calator incearca sa iasa din plictiseala asteptarii butonand telefonul mobil.
Nu am gasit un chiosc de ziare, insa m-a surprins o etajera amenajata cu cel putin zece prize destinate incarcarii bateriilor telefoanelor celulare ale calatorilor.
Nu am vazut o persoana rasfoind o carte.
Un tanar cu jeansii sifonati coborati ca niste saci de cartofi soiosi mi se adreseaza politicos daca nu pot sa-i ofer un dolar, ca ii e foame, si ca abia a iesit din inchisoare. I-am oferit dolarul cerut, un sandvis si o sticla de apa plata.
L-am intrebat de ce nu lucreaza.
Tanarul, destul de dezghetat la minte, imi spune ca isi cauta de ceva timp, insa cercul vicios al unui sistem drastic il impiedica sa se reintegreze pe piata muncii. Pe orice cerere de lucru (chiar si pentru spalat de vase) se cere aplicantului sa raspunda daca a suferit o condamnare. Raspunzand afirmativ risti sa nu primesti jobul, tainuind cazierul risti o noua infractiune. In acest caz nu le ramane delincventilor decat sa se intoarca in abaterile anterioare, in inchisoare.
Cetatenii americani cu cazier nu mai au dreptul la vot.
Discutand cu un coleg de lucru pe marginea acestui subiect, acesta mi-a replicat transant ca vina e doar a infractorilor. Ei au privilegiul de se fi nascut in America si ca atare sa urmeze calea cea buna. Toleranta zero.
Se anunta cursa cu destinatia spre New York. Bagajele sunt mai mult aruncate decat manevrate de catre un operator semanand cu un paznic de inchisoare.
Soferul controleaza biletele inainte de urcarea in autobuz.
Autobuzul in interior este confortabil, curat; dispune de conexiune gratuita wireless pentru laptopuri si de toaleta.
Soferul ne anunta traseul, statiile de oprire si interzicerea fumatului, a consumului bauturilor alcoolice pe perioada calatoriei.
Marele ogar gri traverseaza capitala americana cuprinsa de frig si de o usoara ninsoare.
Putinii trecatori se intrezaresc in statiile de autobuze, in rest strazile sunt pustii, incremenite in frigul de sfarsit de ianuarie.
Odata ajunsi pe autostrada interstatala 95 ne lasam dusi de impersonalitatea drumului din a carui goanna nu vezi decat ici colo cate o padure ori cate un pod. In jurul autostrazilor s-au instalat pereti de izolare fonica.
Indicatoarele, marcajele, reclamele ne anunta milele de parcurs, motelurile, benzinariile, restaurantele fast-food.
Traversam Maryland, Delware, Philadelphia, New Jersey intr-o cursa monotona. Abia inainte de intrarea in New York in dreptul tunelului Lincoln se intrezaresc cladirile din Manhattan.
Strabatem cateva strazi centrale, dupa care suntem debarcati in subsolul autogarii centrale Port of Authority din New York.
Nu mi ramane prea mult timp pentru o cafea in Manhattan. Ma indrept spre peronul de imbarcare cu destinatia Montreal Sud- Longueuil.
Fiind o cursa cu trecere de frontiera ni se cere pasaportul si suntem inscrisi pe o lista. Din septembrie 2001 trecerea dintre Canada si SUA nu mai este aceeasi.
M-am imbarcat in autobuzul de legatura pentru Canada. Soferul acestei curse se arata foarte zelos enumerand cu o voce amenintatoare rigorile calatoriei legate de alcool, tigari si droguri, cu restrictionarea utilizarii ipodurilor, ale mobilelor pe timpul parcursului.
La frontiera dintre SUA si Canada am fost coborati cu totii si a trebuit sa trecem cu bagajele prin fata ofiterilor de vama si ale serviciului de imigratie canadiana.
Nu ai voie sa aduci in Canada mai mult decat 1 litru de alcool, este prohibita intrarea alimentelor ori a fructelor.
Dupa aproape o ora am intrat in provincia Quebec.
Drumurile canadiene sunt mult mai laminate, marcajele in kilometri, anunturile in limba franceza m-au mai inviorat. Nu mai am mult si am senzatia ca ajung acasa, intr-un oras in care am petrecut ani buni.
Soferul din graba ori din nepasare uita sa treaca prin autogara Montreal Sud,se abate pe podul Champlain catre statia terminala, Montreal Centru.
Intreb soferul cum de nu mai opreste in partea de sud, la care imi riposteaza ca a uitat pur si simplu.
La auzul protestului meu imi mai adauga, ca pot lua un taxi si ca acesta ma costa doar 10 dolari. Nefiind prea dus la biserica ridic si eu vocea.
Traversarea fluviului Sfantul Laurentiu inseamna cel putin 15 kilometri si costa mai mult.
Incearca sa intre la pace cu mine si mi inapoiaza biletul, adica o calatorie gratuita Montreal – New York. Nu aveam nevoie de compensatile lui la ora trei dimineata.
Macar un cuvant de scuze, ceva care sa intregeasca ideea unui gest de bun simt.
Cumva m am regasit in spatele lumii civilizate.
Fiul meu ma astepta dincolo de fluviu.
Autogara montrealeza e animata de franco-canadienii galagiosi si binedispusi. Un angajat al securitatii statiei imi sare in ajutor, extrem de amabil.
Ii explic nemultumirea mea. Imi ofera telefonul sau sa-mi sun fiul si totodata imi avanseaza formularele tip- reclamatie la adresa companiei. A insistat ca nu trebuie sa fiu stanjenit, incidentul fiind inacceptabil, continua functionarul.
Am baut o cafea impreuna pana la sosirea lui Sebastian.
Ninge si in Montreal.
Multi trecatori, in centrul metropolei, studenti, taximetristi, calatori sporovaiesc ca in amiaza mare.
Trec fluviul din nou.
Sebastian imi spune impaciuitor;
– Lasa tata, acasa te asteapta o bere buna.