\”SUA şi Rusia au ajuns, la negocierile de la Geneva, la un acord de principiu asupra primului Tratat de reducere a armelor nucleare în 20 de ani\”
(Wall Street Journal, 3 februarie 2010)
Evenimentul cel mai semnificativ legat de vizita preşedintelui Băsescu la Chişinău este… tăcerea Moscovei. Nu a existat până acum nicio reacţie oficială după această vizită extinsă şi profundă, deşi oficialii ruşi au reacţionat până acum la gesturi incomparabil mai benigne ale Bucureştiului faţă de Chişinău. Şi totuşi, Moscova a tăcut. Semnificaţia acestei tăceri cuprinde în ea, poate, cheia înţelegerii regiunii. Dincolo de orice „tranzacţie” la nivel înalt sau toate declaraţiile politice de la Chişinău, cetăţenii RM sunt astăzi, de fapt, în faza în care trebuie să îşi decidă, cu adevărat, apartenenţa.
Lupta pentru spaţiul euroatlantic
România a fost şi ea, păstrând proporţiile, în aceeaşi situaţie la începutul anilor ’90. Situaţia Bucureştiului era atunci critică. Gesturile iresponsabile în politica externă ale lui Nicolae Ceauşescu au declanşat un veritabil război rece cu Moscova, sfidând, în acelaţi timp, America – ultima fiind cea mai mare şi cea mai gravă dintre erorile sale politice. Primul demnitar străin care vine la Bucureşti este Eduard Şevardnadze, ministrul de Externe al URSS (ianuarie 1990), iar la 11 februarie soseşte Secretarul american de Stat James Baker.
Confuzia însă persistă. Iar culmea prestaţiei elitelor de la Bucureşti este semnarea „Tratatului de colaborare, bună vecinătate şi prietenie între România şi URSS”, la Moscova, la 5 aprilie 1991, de către Ion Iliescu şi Mihail Gorbaciov. Caz singular în această regiune, Tratatul stipula că niciunul dintre semnatari nu va intra în alianţe militare fără consultare prealabilă. În traducere: blocarea apropierii României de NATO, respectiv de spaţiul euroatlantic (ceea ce s-a reuşit în cazul RM prin stipularea „neutralităţii” în Constituţia din 1994). Tratatul nu a mai fost ratificat cel puţin pentru motivul că URSS a dispărut. Au urmat circa trei ani de confuzie şi de eforturi diplomatice intense. În 1992, Camera Reprezentanţilor respingea cu mare majoritate (283 la 88) propunerea de a reacorda României clauza „naţiunii celei mai favorizate”. Bucureştiul o obţine efectiv abia la 8 noiembrie 1993, devenind beneficiar permanent din 1996. Din 1993, relaţia cu Washingtonul s-a îmbunătăţit prin vizita în SUA a lui Ion Iliescu (1994), iar, în 1995, Pravda scria iritată despre „transformarea României într-o colonie americană”. În timpul preşedinţiei lui Emil Constantinescu, relaţiile sporesc în intensitate, mai ales după susţinerea NATO în Kosovo, ceea ce a însemnat calificarea pentru intrarea în organizaţie. Chiar dacă SUA (alături de Marea Britanie, Danemarca sau Islanda) se opuneau aderării României la NATO în 1997 (Franţa, prin vocea preşedintelui Chirac, spunea că „singura ţară latină din Estul Europei are dreptul să se alăture Alianţei”), America oferă ulterior României un „parteneriat strategic” care însemna un nou cadru de colaborare.
După 11 septembrie 2001, România trimite trupe în Afganistan şi Irak şi acceptă baze militare americane. După 2005, Bucureştiul intră pe axa Washington-Londra, ceea ce însemna, de fapt, susţinerea fără rest a înaintării frontierei euroatlantice spre Est. Astăzi, frontiera este blocată pe Prut, fiind obiectul unor negocieri care trec dincolo de capacităţile diplomatice ale Chişinăului. Dar asta nu înseamnă că nu (mai) e nimic de făcut. Ideea că cetăţenii unui stat sunt scoşi complet din joc, iar atitudinea lor nu contează, este o idee periculoasă şi deloc inocentă.
Busola geopolitică
Cazul României a fost iarăşi emblematic din acest punct de vedere. Din 1990 încoace, România s-a manifestat ca unul dintre cei mai fervenţi candidaţi la cea mai importantă organizaţie mondială în care influenţa SUA este decisivă – NATO. Susţinerea românilor este lămuritoare: 97% (1996); 90-95% (1997); 60-65% (1999); 92% (2000); 88% (2002). Raţiunile pentru aplombul României pro-NATO (citeşte pro-american) au, în esenţă, trei cauze. Prima, de tip pragmatic, este performanţa scăzută în parcursul european, care s-a dorit a fi compensată, oarecum, prin exces de activism pro-NATO (fostul ministru al Apărării german, Voelker Ruhe, obişnuia să spună că „poţi să te integrezi în NATO cu tancuri vechi, dar integrarea în UE cu tractoare vechi ridică mari probleme”).
În al doilea rând, este vorba şi de poziţia geopolitică de hotar euroatlantic, dublată de reticenţa istorică faţă de URSS prelungită, nu o dată, faţă de legatara Federaţia Rusa. Dar motivul cel mai important ţine de mentalul colectiv şi sănătoasa obsesie postbelică românească: „Vin americanii!”. Pe aceştia, românii i-au aşteptat serios vreo zece ani după terminarea războiului, iar apoi le-au perpetuat memoria prin consumul cultural (filme, muzică, reviste, stil vestimentar) de câte ori au avut prilejul. Soft-power-ul american cucerise deja România, cu mult înainte ca frontiera euro-atlantică să ajungă concret în regiune. Şi această atitudine pro-americană a funcţionat ca cea mai importantă busolă (geo)politică a românilor după 1990 încoace, indiferent de prestaţia politicienilor.
Soft power euroatlantic
Ce trebuie să înţelegem din toate acestea? În primul rând, că RM se află astăzi în faţa unei decizii cruciale pentru viitorul său, aşa cum, la vremea lor, s-au aflat şi alte state răsăritene. În RM, marii actori globali stau faţă în faţă, fără să facă mişcări bruşte sau mutări riscante. Nici unul, nici celălalt nu şi-ar periclita relaţia bilaterală pentru Chişinău. Asta e limpede. Dar, indiferent de „înţelegerile” dintre marii actori mondiali, atitudinea elitelor politice de la Chişinău şi, mai ales, a cetăţenilor RM, vor face diferenţa. Fără o busolă geopolitică fermă – cum a fost America pentru românii din dreapta Prutului – schimbările de lideri sau indecizia acestora va orienta tânărul stat când într-o parte, când în alta, în funcţie de contexte şi oportunităţi de moment. Asta nu e însă o soluţie. După cum arată şi exemplul României, „atmosfera publică” trebuie să fixeze, fie şi tacit, direcţia geopolitică sau marja de manevră pe care un politician o are la dispoziţie şi pe care nu o poate depăşi nepedepsit.
Este un lucru care nu s-a petrecut în RM, unde liderul politic a balansat „opinia publică” în funcţie de interesele de moment (vezi influenţa lui Vladimir Voronin, care „a dat liber” la opţiunea pro-europeană). În acest context, marea bătălie din RM este pentru „minţile oamenilor”, nu doar pentru declaraţiile politice, iar aici soft power-ul euroatlantic este instrumentul principal în această confruntare. O chestiune mai puţin înţeleasă de diplomaţii occidentali şi finanţatorii proiectelor de la Chişinău.
Altminteri spus, degeaba se organizează până la saturaţie zeci de seminarii internaţionale pe chestiuni geopolitice, dacă valorile euroatlantice în viaţa cotidiană a cetăţenilor RM sunt aproape absente. Degeaba vorbim despre separatism şi prezenţa trupelor ruseşti în Transnistria, dacă nu abordăm serios ceea ce un ziarist de la Chişinău sugera că ar fi trupele ruse din spaţiul mediatic al RM. Degeaba trimitem reprezentanţi ai UE la Chişinău, dacă soft power-ul euroatlantic nu este în stare să penetreze acolo…
Diplomatul român Nicolae Titulescu obişnuia să spună: „Daţi-mi o politică internă bună ca să vă ofer o politică externă bună…”. Nu e tocmai adevărat. Cel puţin în cazul statelor răsăritene aspirante la integrare euroatlantică. În anii ’90, a contat decizia fermă, coerentă şi consecventă de a orienta politica externă a acelor state spre un vector euroatlantic. Dar o politică externă impusă, potenţată şi susţinută de valori asumate cu adevărat de majoritatea populaţiei. De asta are nevoie RM de aici înainte.