ACUM.TV

Harry Maiorovici, stop cadru din filmul „De la Sighet la Viena, pe jos”

Preambul: Compozitorul Harry Maiorovici (Sighet, 1918 – Cluj, 2000) s-a făcut cunoscut prin creaţiile de muzică de film ( Moartea Căprioarei, Falansterul, Ultima noapte a copilăriei, Flăcăul şi focul şi multe altele). Muzica sa, inspirată mai ales din folclorul maramureşean, căpăta rezonanţe originale graţie sintetizatorului, care în anii aceia ( 1960), nu era foarte răspândit printre creatorii de muzică de film din România. A mai compus lieduri, muzică de scenă, piese pentru pian şi camerale. Harry Maiorovici, era o figură emblematică a Clujului (i se conferise şi titlul de Cetăţean de Onoare). Era scund, firav, cu o claie de păr alb şi un zâmbet cuceritor. Locuia într-un apartament minuscul, de două camere, una fiind ocupată cu un pian cu coadă, câteva sintetizatoare şi o mulţime de rafturi ticsite cu casete audio şi benzi de magnetofon. Harry şi soţia lui Eva (Viţa, cum îi spuneau prietenii) erau nişte gazde foarte primitoare. Mulţi artişti au poposit în bucătărioara lor unde, la o farfurie de ciulent (mâncare tradiţională evreiască din fasole boabe) şi un pahar de vin de Jidvei, se depănau poveşti. Harry Maiorovici mi-a făcut onoarea să scrie muzica pentru eseul cinematografic Yizgadal (1997) – care ( sunt convinsă ) – a obţinut un premiu internaţional şi datorită muzicii. Harry şi Eva Maiorovici, fie-le ţărâna uşoară, mi-au relatat calvarul deportării lor în lagărele naziste, în cadrul proiectului Survivors of the Shoah , patronat de Steven Spielberg. Pentru paginile revistei
Acum am ales o altă poveste din viaţa lui Harry Maiorovici. Despre primele impresii muzicale şi părăsirea Sighetului natal, istorisite cu un farmec inegalabil, în filmul portret realizat în 1994 (imaginea Jozsef Essig, muzica Harry Maiorovici, regia Andrea Ghiţă).

Fascinaţia orgii :

La Sighet trăiau români, maghiari, evrei şi ţipţeri (un gen de şvabi) şi ruteni, dar toţi erau egali – adică maramureşeni. O să mă întrebaţi de ce ? Şi am să vă răspund: pentru că nu prea erau drumuri, numai cărări şi ticăloşia civilizaţiei nu avea cum să pătrundă. Taică-meu avea două vaci şi eu coboram în vale să duc laptele pe la case. În dimineţile geroase, zăpada îmi scârţâia sub cizme şi pe marginile cărării stăteau lupii dar niciodată nu mă atacau, pentru că eu fluieram vesel şi, probabil mă înţelegeau.

Îmi plăcea foarte mult sunetul orgii, dar fiind dintr-o familie evreiască evlavioasă, nu aveam voie să intru în biserică. Totuşi, în biserica reformată mă încumetam să intru în pentru că nu avea cruce. Dar nu intram prin faţă, ci pe scările din spate care urcau la galerie unde era orga. Într-o frumoasă duminică de primăvară, biserica era plină de flori pentru că se celebra confirmaţiunea tinerilor. Erau o mulţime de copii îmbrăcaţi de sărbătoare şi multe, multe flori. Iar eu m-am furişat din nou pe scări, să fiu mai aproape de orgă. La un moment dat, când preotul a tăcut câteva momente, copiii au început să şuşotească şi să se foiască, arătând cu degetul către mine, până când cantorul a prins de veste şi s-a îndreptat către scări. Văzându-mă a exclamat „Păi acesta e Herschi! Haide, Herschi, nu te sfii !” M-a aşezat lângă el şi le-a explicat copiilor ce băiat cuminte şi ascultător eram. După slujba religioasă, cantorul Benedek mi-a permis să ating de clapele orgii. Nu pot exprima în cuvinte sentimentele care m-au cuprins când am pus mâna pe clape ! Am trecut pragul unei lumi noi, plină de sunete minunate ! Benedek m-a îndrăgit şi aşa am putut să mă duc pe la el mai des, să învăţ să cânt la orgă. După ce am deprins cât de cât tainele instrumentului am descoperit tuburile orgii, care scoteau sunetele cele mai apropiate cu ale buciumului, instrumentul pe care-l auzeam adesea pe plaiurile natale. Şi am început să compun teme pentru bucium.

Plecarea către Viena

Aveam un văr mai îndepărtat care studia medicina la Viena. Provenea dintr-o familie foarte săracă şi a plecat la Viena pe jos, ca să înveţe carte. De câte ori venea în vacanţă îmi povestea ce oraş nemaipomenit era Viena, oraşul muzicii. Iar eu, îl luam cu mine sus, în biserică, să asculte melodiile pe care le compuneam la orgă. Vărul acesta al meu, a stârnit în mine dorinţa să ajung la Viena. Ani de zile am fost, zi şi noapte cu Viena în gând. Până la urmă, pe la vârsta de 14 ani, m-am hotărât să pornesc la drum. Tot într-o duminică dimineaţa. Mi-am pus în traistă o jumătate de cozonac (cozonacul de Şabat) şi o monedă de jumătate de leu (o monedă de aceea cu gaură în mijloc). Părinţii mei habar nu aveau de intenţiile mele. Am pus la cale totul cu un coleg de şcoală. În zorii zilei de duminică am plecat tiptil şi m-am dus la locul de întâlnire cu prietenul meu. L-am aşteptat ce l-am aşteptat, dar n-a venit. dar mie nu mi-a păsat, eram atât de decis să mă duc la Viena, încât am plecat singur.

Am trecut graniţa cu Cehia, la Slatina, o localitate apropiată de Sighet. Pe atunci puteai trece graniţa cu carnetul de elev. Nu era o problemă. Am mers şi am tot mers, până s-a lăsat noaptea. Era pustiu şi întuneric, îmi era foame şi m-a cuprins teama de necunoscut. De întors nu mai era chip aşa că m-am oprit descumpănit. Şi deodată am auzit lătratul unui câine şi mi-a sărit inima din loc de bucurie, pentru că ştiam că sunt în apropierea unui sat.

Casele din părţile acelea locuite de ruteni nu erau diferite de ale noastre aşa că am intrat pe furiş într-o gospodărie de la marginea satului şi m-am suit în podul şurii, m-am cuibărit în fân şi am adormit buştean. M-am trezit de abia la răsăritul soarelui, simţind că nu eram singur. Mi-am mijit pleoapele şi am văzut uimit că lângă mine şedea o fată foarte frumoasă, minunat de frumoasă care mă privea. „Dobrâi rano!” – mi-a spus, surâzând. „Dobrâi rano!” i-am răspuns şi eu pentru că o rupeam pe ruteneşte.

Apoi a coborât iute şi mi-a adus de-ale gurii şi tot îmi vorbea şi-mi vorbea şi apoi, fără veste, a început să mă sărute şi să mă drăgălească. Eu eram foarte speriat şi o tot întrebam de părinţi, că unde sunt părinţii ei, dar ea mi-a răspuns că-s plecaţi la pădure să taie lemne şi nu vin decât peste câteva zile. Aşa că eram singuri în toată casa ! Nu vă pot descrie în cuvinte cum a fost ziua aceea şi noaptea care i-a urmat ! A doua zi am pornit mai departe. Ea mă tot îndemna să mai rămân, dar eu m-am ţinut tare. Trebuie să-mi ating scopul. Ea m-a condus până la marginea satului şi eu am tot privit înapoi, încercând să-mi întipăresc în minte satul şi casa, făgăduindu-mi că am să revin cu siguranţă. Niciodată nu m-am mai întors acolo. M-am gândit de multe ori la fata aceea, am compus nenumărate teme muzicale cu gândul la ea…Dar nu le-a auzit niciodată

(Va urma)

Acest articol a fost publicat duminică, 7 februarie 2010 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.