Tony Blair nu are niciun fel de regrete pentru invadarea Irakului în 2003 și dacă ar fi s-o ia de la capăt ar proceda la fel. Fostul premier britanic, audiat săptămâna trecută de comisia de anchetă a modului cum a fost lansat războiul din Irak (numită Chilcot după numele funcționarului public care o prezidează), a avut o performanță mediatică de clasă.
Cei care se așteptau ca Blair să-și exprime regrete pentru faptul că a participat alături de fostul președinte american George W Bush la atacarea Irakului, deși s-a dovedit că dictatorul Saddam Hussein nu avea arme de distrugere în masă, au rămas frustrați.
Fostul premier britanic și-a exprima regretul că războiul a creat diviziune în rândul opiniei publice, dar nu a s-a referit deloc la pierderile de vieți omenești, așa cum ar fi dorit rudele militarilor care și-au pierdut viața în război, prezente în sala de anchetă.
Tony Blair a respins orice acuzație de conspirație cu George Bush și a spus că, indiferent dacă nu s-au găsit arme de distrugere în masă, răsturnarea de la putere a lui Saddam Hussein a fost un act pozitiv.
Până la urmă, Tony Blair rămâne convins că ceea ce a făcut în Irak este un lucru just și zelul său este aproape unul evanghelic, așa încât, chiar și cine nu e de acord cu opiniile sale nu poate decât să admire modul persuasiv în care-și prezintă argumentele.
Nu încape îndoială că Tony Blair a fost cel mai de succes lider din istoria Partidului Laburist, pe care l-a condus la trei victorii consecutive în alegeri parlamentare. Dar moștenirea sa este una șubredă: partidul condus acum de Gordon Brown este confruntat cu spectrul unei înfrângeri aproape sigure în alegerile din primăvară. Iar amintirea invadării Irakului în pofida unei opoziții puternice în partid atârnă ca o piatră de moară în șansele de redresare.
Cât despre Irak, e prematur ca istoria să dea un verdict asupra rolului lui Tony Blair. Sigur că țara e zguduită încă de convulsii inter-etnice și inter-confesionale, dar cel puțin a scăpat de un tiran paranoic și, chiar dacă nu va fi niciodată o democrație de tip occidental, are șansa să devină un model pentru lumea arabă și cea musulmană în general. Și dacă acest lucru reușește, va fi în bună măsură și meritul lui Tony Blair.