scriu, pentru că timpul s-a aşezat la masă… ca un înţelept ce ştie să mângâie coama lumânării. atâta soare, atâta simplitate, atâtea cuvinte, atâtea smerenii, cu lacrimi de ceară! se apropie miezul nopţii, evantaiul de linişte, pe care aleargă doar norii, flori uriaşe albastre, de vanilie… un cerc de gelozie mă strânge încă! şi cerul se taie! şi rana tulbură totul!
scriu, pentru că sufletul s-a aşezat la masă… ca un înger obosit. nu se mai simte respiraţia lunii, nu-ţi mai surâde floarea dragostei! azuriul e singur, tobă veche, aruncată să numere portocalele cu surâs de Palermo! şi, din cerc în cerc, visele şoptesc a ghioc de iluzii… ce va fi, cum se va subţia gustul de knofi! cum se va vinde clipa de dor şi cum vor suna arginţii din coada şarpelui!
nu se va schimba nimic.
filozoful va trăi arid…
şi poetul îşi va iubi moartea!
2 februarie 2010, 00:28