Majoritatea locuitorilor a conştientizat necesitatea schimbării lui Ceauşescu şi a regimului comunist şi s-a manifestat în consecinţă. În toiul demonstraţiilor, oraşul a generat cîţiva lideri de tranziţie. Pentru cîteva zile, ei au fost creatorii şi animatorii evenimentelor: se aşezaseră în fruntea coloanelor de demonstranţi, formulaseră programe, gîndiseră strategii, luptaseră cu mîinile goale în faţa armelor de foc şi dăduseră conţinut discursurilor politice din balconul Operei. Între lideri – aceştia aveau să susţină discursurile politice şi să anime locuitorii Timişoarei din celebrul balcon al Operei – s-au numărat Lorin Fortuna, Claudiu Iordache, Nicolae Bădilescu, Petrişor Morar.
Tot ei fuseseră iniţiatorii şi organizatorii Frontului Democratic Român, în numele căruia s-a gîndit un prim program politic articulat. Revoluţionarii doreau să deschidă dialogul cu guvernul, ideile lor pledînd pentru democratizarea României. Desfăşurarea dialogului era condiţionată de “demisionarea tiranului Nicolae Ceauşescu”. O suită de revendicări importante au fost gîndite în numele Timişoarei şi al întregii naţiuni şi ele exprimau o orientare moderată: „organizarea de alegeri libere”; „libertatea cuvîntului, presei, radioului şi televiziunii”; „deschiderea imediată a graniţelor de stat”; „integrarea României în rîndul statelor care garantează şi respectă drepturile fundamentale ale omului”; eliberarea neîntîrziată a tuturor deţinuţilor şi dizidenţilor politici din România”; „revitalizarea economiei naţionale”; „reforma învăţămîntului în spirit democratic”; „dreptul de a manifesta liber”; „libertatea reală a cultelor religioase”; „îmbunătăţirea asistenţei medicale”; „tragerea la răspundere a celor care au dat ordin să se tragă în popor”; „restituirea decedaţilor”; “eliberarea imediată a tuturor celor arestaţi în urma manfestaţiilor”; “recunoaşterera oficială a Comitetului de Acţiune a Frontului Democratic Român înfiinţat la Timişoara” .
Din punctul de vedere al actului revoluţionar, esenţial a fost chiar momentul negocierilor cu reprezentanţii puterii comuniste veniţi special de la Bucureşti: exemplul întîlnirii din sediul Consiliului Judeţean al partidului comunist dintre reprezentanţii revoluţionarilor în frunte cu Ioan Savu şi Petre Petrişor cu şeful guvernului, Constantin Dăscălescu. În legătură cu acel moment există o remarcă memorabilă a unuia dintre actorii principali. Ea îi aparţine revoluţionarului Ioan Savu şi este simptomatică pentru evenimentele ce s-au desfăşurat la Timişoara şi, apoi, la Bucureşti şi în toată ţara: “Abia acolo, în faţa lor (a lui Dăscălescu şi a însoţitorilor săi n.m.), mi-am dat seama că nu eram pregătiţi să purtăm o discuţie cu ei. Ne constituisem în comitetul acela, ori cum vrei să-i spui…, întîmplător, intraserăm de fapt cei ce ne nimeriserăm în faţă, şi-acum ne trezeam că n-aveam idei, că nu ştiam ce puteam, ce trebuia, ce se impunea să cerem pentru a ne ridica într-adevăr la statutul de reprezentanţi ai mulţimii de afară” . De aici se vede foarte bine că nu a funcţionat o distribuţie a rolurilor, respectiv, că lipsea o verigă esenţială în construirea evenimentelor. Este vorba de aceea reprezentată de intelectualitate. Totuşi, meritul liderilor momentului, formaţi în toiul demonstraţiilor şi în acord cu normele civice, cu tensiunea şi dorinţele mulţimii, a fost incontestabil. Puterea lor a stat în convingerea că revendicările erau îndreptăţite, că ele îi reprezentau pe toţi cetăţenii şi că idealul unei schimbări fundamentale nu poate fi nici negat şi nici ascuns.
În acel moment de cumpănă, decisivă a fost forţa celor mulţi, însoţită pretutindeni de ideea de solidaritate umană, de spiritul de sacrificiu şi de crezul fiecărui cetăţean în eliberarea de dictatura naţional-comunistă. Mulţimile au fost acelea care au proclamat Timişoara cel dintîi oraş liber al României. Graţie lor s-a născut şi multiplicat lozinca ce a animat întreaga revoluţie română din 1989: “Azi în Timişoara, mîine-n toată ţara”. Prin revolta lor spontană şi prin victoria lor, mulţimile înfruntînd sistemul totalitar confirmă una dintre interpretările date de istoricul Fernand Braudel, anume că şi masele sînt în măsură să scrie istoria. Revoluţia antitotalitară din decembrie 1989 de la Timişoara – dublată de aceea de la Bucureşti începută în ziua de 21 decembrie – a fost evenimentul politic al maselor. Oraşul nu şi-a pierdut nici cultura civică şi nici cultura mişcării muncitoreşti autentice. Adică, aşa cum se profilase la începutul secolului al XX-lea, Timişoara nu a încurajat nicicînd o diferenţă vizibilă între cetăţean şi muncitor. Probabil, tocmai de aceea, segmentul muncitorimii pe care regimul comunist l-a socotit fidel lui şi în numele căruia pretinsese şi îşi impusese propria dictatură, a devenit cel mai nemulţumit şi cel mai revoluţionar dintre toate.
Privită în contextul istoriei recente a României, revoluţia de la Timişoara este strîns legată de aceea de la Bucureşti şi din celelalte mari oraşe ale ţării. Curajul şi rezistenţa Timişoarei au contribuit decisiv la căderea lui Ceauşescu şi la îndepărtarea regimului său politic. Aceasta nu ar fi fost cu putinţă – aşa cum noua putere politică nu ar fi devenit realitate – dacă nu ar fi existat solidaritatea Bucureştiului, dacă metropola României nu ar fi fost conectată şi nu s-ar fi ridicat la rîndul său împotriva regimului dictatorial al lui Nicoale Ceauşescu. Unii dintre reprezentanţii Timişoarei făcuseră deplasarea la Bucureşti chiar în timpul marilor demonstraţii, aducînd la cunoştinţă mediilor intelectuale şi civice din capitală aspiraţiile Timişoarei. Comunicarea dintre cele două oraşe avea să devină o realitate deîndată ce unul dintre liderii locali, Claudiu Iordache, stabilise legătura cu liderii revoluţiei naţionale. În pofida faptelor complicate, a cercetării şi înţelegerii lor parţiale, se poate spune că revoluţia română ce a debutat în ziua de 15 decembrie la Timişoara a avut un deznodămînt fericit din momentul în care oraşele României au spus un nu hotărît sistemului naţional-comunist totalitar.