Alessandro Baricco este cunoscut publicului din România în primul rând prin monologul dramatic „Novecento”, apoi prin romanele traduse în ultimii ani, „Mătase”, „Ocean mare”, „Castele de furie” şi cartea de eseuri „Barbarii”.
În „Novecento”, un roman miniatural finalmente, autorul a scris un monolog dramatic destinat actorului Eugenio Allegri şi regizorului Gabriele Vacis, care l-au pus în scenă în 1994, la Festivalul de Teatru de la Asti. Textul a avut un succes răsunător odată cu ecranizarea lui în The Legend of 1900, regizat de Giuseppe Tornatore în 1998, cu Tim Roth în rolul principal. Contrar aşteptărilor, filmul se ridică cel puţin la nivelul cărţii printr-o trăire pasională a personajului principal (jucat excelent de Tim Roth), printr-o relaţie permanentă cu muzica, pe care o preferă, prin care se exprimă mai bine decât în cuvinte, ca şi personajul de pe hârtie.
Alessandro Baricco are el însuşi o formaţie lirică, a început cariera prin a scrie cronici muzicale, apoi, din 1993, a iniţiat o serie de emisiuni TV dedicate liricii, cu titlul „Dragostea e un pumnal”, prin care încearcă să apropie publicul de lumea poeziei.
Într-adevăr, aşa cum remarcă şi autorul în prefaţă, povestea e uimitoare, de ajuns cât să ţină strâns acest text micuţ în jurul ei, cât să susţină atenţia de la un capăt la altul. Povestea o spune un trompetist, norocosul angajat pe un vas de croazieră, Virginia, doar pentru că ştia să improvizeze („Când nu ştii ce este, înseamnă că e Jazz”). Cânta ragtime „fiindcă e muzica pe care dansează Dumnezeu, când nu-l vede nimeni.” A rămas pe acest vas 6 ani, unde l-a cunoscut pe Danny Boodmann T.D. Lemon Novecento, un pianist foarte talentat, care şi-a petrecut toată viaţa pe vapor. Acesta a fost găsit în sala de bal a vaporului, pe pianul care-i va fi predestinat, de către un marinar, Danny Boodmann, care-l l-a îngrijit ca pe propriul lui copil. Avea doar vreo zece zile micuţul şi stătea cuminte în cutia de carton în care îl lepădaseră probabil nişte emigranţi săraci. Episodul e povestit în tempoul muzical întrebare – răspuns, puternic ritmat asemenea stilului ragtime. Când Novecento a împlinit 8 ani, părintele său adoptiv moare şi talentul său de cântăreţ şi compozitor îl salvează de la debarcare, astfel este inclus în orchestra care cânta pentru călătorii de la clasa I.
Pentru trompetist, Novecento era însăşi povestea sa interesantă, pe care acesta i-a servit-o stând pe o bombă (despre care vom afla în final, prilej pentru autor să creeze un mic sferoid teatral), este legat de poveste, ca de oceanul cu ritm atât de muzical, naratorul i-a reţinut această vorbă de duh: „Nu eşti terminat cu adevărat când ai o poveste a ta interesantă şi pe cineva căruia să i-o spui”, care nu este decât relaţia istorică dintre creator şi beneficiarul cititor, redusă la unitate.
Pianistul a rămas legat de vapor, n-a coborât niciodată şi e ciudat că are această perspectivă întoarsă despre pământ, ca a pământenilor despre ocean, iar felul în care e văzut oceanul din porturi îl farmecă într-atât încât ajunge odată să vrea să părăsească nava, însă în ultimul moment se-ntoarce. N-a coborât niciodată pe pământ de teamă, n-avea acte, nu era înscris nicăieri, n-avea identitate, nu exista decât în spaţiul vast al oceanului.
Ritmul monologării este acela de jazz, o improvizaţie pentru pian şi trompetă în cea mai mare parte, contrapunctic în duelul muzicienilor, o scenă memorabilă în care cel mai mare jazzman, Jelly Roll Morton, „cel care a inventat jazzul” vine să-l cunoască pe muzicianul apelor, a cărui faimă se dusese pe pământ, unde Novecento nu pusese piciorul niciodată, fiind numit de adversarul său „cel care cântă doar dacă stă cu fundul pe ocean”.
Textul e întrerupt de indicaţii regizorale, membrii echipajului sunt prezentaţi în stilul sclipitor al spectacolelor, condimentat cu ironii pe măsura defectelor acestora, iar povestea pianistului se confundă cu aceea a jazzului.
În celebra scenă a duelului celor doi muzicieni, Novecento dă prima replică simplu, cu o melodie uşoară, pentru copii, stârnind râsete, îngrijorare, suspiciune, jignire pentru pianistul pământean. Apoi îl copiază, imită piesa cântată de oaspete, un blues care-l mişcase, ca, în final, să-i preia foarte puţin din temă şi să improvizeze în stilul free jazz, foarte bogat şi colorat, cu o diversitate de idei melodice şi un tempo divers, uimindu-i pe ascultători şi pe adversarul său, pianistul pământean: „Toţi au respiraţia tăiată, cu ochii fixaţi pe pian şi cu gurile căscate, par nişte adevăraţi idioţi. Au rămas aşa în tăcere, complet buimăciţi, chiar şi după formidabila aia dezlănţuire de acorduri de la sfârşit cântată parcă cu o sută de mâini, iar pianul stătea să explodeze dintr-o clipă în alta.”
Grafia textului este şi ea muzicală cu multe rânduri fragmentate, scurte, asemenea versurilor, pentru sacadarea, sau înteţirea ritmului povestirii, a tăcerii (linii oblice multiplicate (/) la începutul unor rânduri întregi de blanc), semn al grijii faţă de tot ceea ce ţine de cosmosul textual, pentru că Alessandro Baricco este în „Novecento” poet şi filozof, scriitor şi tehnician, numărându-se printre marii creatori postmoderni pentru care, în configurarea operei, experimentul are un rol decisiv.
Alessandro Baricco, “Novecento” , Editura Humanitas,
Articolul poate fi citit şi în Revista nouă, nr 1, 2010