Saptamana trecuta, in Olanda, am pregatit pentru mai multi colegi de serviciu, de diverse nationalitati, cate o mica atentie; o sticla cu vin romanesc, insotita de o nota personala, scrisa de mana.
Dupa mai bine de 17 ani in aceeasi Companie am considerat ca trebuie sa spun in felul meu colegilor, un fel de „ramas bun”, dat fiind faptul ca pornesc la drum independenta, de una singura. Foarte adevarat, nu era exact asta momentul cel mai fericit pentru a incepe o afacere pe propriile-mi picioare, dar procedura de dezlipire de firma mama dureaza de mai bine de doi ani …. iar eu sunt gata sa infrunt orice greutate atata timp cat voi deveni propriu-mi stapan.
Mai mult de atat, scap de toate obligatiile pe care le-am avut de indeplinit in organizatia europeana; o mare usurare. Nu-mi vor lipsi absolut niciodata sedintele greoaie si anoste pentru care trebuia sa zbor prin toate colturile Europei, nu va mai trebui sa-mi usuc gura vorbind ore in sir, pana la epuizare, pentru a-i convinge pe cei care n-au respirat nicio secunda in viata lor aer de Romania, ca deciziile mele pe plan local sunt solutiile optime pentru realizarea targetului de tara, tinand cont de particularitatile haotice ale pietei din Romania si contrazicand astfel, total, viziunea si politica companiei privind dezvoltarea in Europa de Est …
Cate riscuri nu mi-am asumat sub semnatura personala, cate mii de nopti nedormite, cata alergatura, si de cate ori nu a trebuit sa infrunt cu spatele la zid „plutonul de executie” al senior managementului, care, in nenumarate randuri, prin decizii sterile si uneori lipsite de logica, intentionau sa ne taie noua, celor din Est, aripile, pentru a ne inregimenta in „sistem vest”, ceea ce-ar fi fost de fapt, o greseala strategica cumplita…
Deci: de acum incolo, fara sute de rapoarte, fara analize swot la comanda, fara lipsa de flexibilitate a unei multinationale uriase, fara reguli sinistre impuse de la mii de km distanta fara a tine cont de realitatile zonei, fara ifose si pretentii de mari directori care, desi europeni scoliti si ei, inca ma mai intrebau unii, nu mai departe de luna trecuta, cum e vremea la mine la Budapesta (???)…
Simplu; doar eu si clientul. Mai ca nu-mi vine inca sa cred ca e adevarat.
Ma intorc la colegii mei. Foarte, foarte putini dintre ei au peste zece ani in Companie, si majoritatea suntem cei din Europa de Est. Vesticii se schimba des; din primul esalon cu care am lucrat la inceput, nu au ramas mai mult de trei persoane. Si nu in vanzari sau marketing.
Majoritatea sunt tineri si foarte tineri, plini de ei si deja plictisiti. Lipsiti nu numai de daruire de sine, dar si de viziune. Ei … vand; ce, nu mai conteaza, atata timp cat li se asigura o masina de marca, un salariu bun si o carte de vizita pe care trebuie sa scrie neaparat … Director! E o lupta continua si urata pentru posturile ce presupun deplasari multe, mai ales spre Europa de Est cu destinatie Rusia, unde intalnirile de afaceri sunt recunoscute a se desfasura in spatele unor mese copioase, cu relatii la nivel inalt, foarte multa vodca, petreceri si dansatoare la discretie.
E o zona cu reguli deosebite, sau fara, deci lipsa performantei se poate arunca usor pe conditiile pietei si pe „mentalitatea neocomunistilor oligarhi”, iar daca respectivii sunt zburati dupa cateva luni bune din cauza lipsei de rezultate, tot da bine in CV un an de experienta intr-o multinationala pe post de director pe zona Rusia, nu-i asa?
Am discutat recent cu unul din noii colegi, care mi-a marturisit ca nici nu-si doreste sa cunoasca produsele; el se va axa pe strategia de piata (???) ….
Fara cuvinte…
Am facut cu multa dragoste si placere, parte dintr-o Companie total deosebita, cu o viziune unica; un trend setter in industria de profil si lider mondial al pietei in domeniu, eu raspunzand de Romania. O mare placere si o imensa responsabilitate sa lucrezi intr-un astfel de loc si sa faci practic parte … dintr-un vis.
In ultimii ani insa, si mai ales de cand cu criza asta, se pare ca cei tineri au uitat total de viziunea de pionierat a firmei, si de fapt, isi inchiriaza doar abilitatea de a vinde. Nimic altceva.
Iar eu nu pot participa sub nicio forma la vanzolelile astea browniene, cand hais cand cea, fara structura, fara nicio strategie adaptata momentului, fara responsabilitati clare si mai ales fara daruire de sine, si mai mult de atat, avand in spate o echipa de umplutura, fara valoare personala…
Cum iubesc produsul si-mi cunosc clientii si piata pe care eu am dezvoltat-o in ultimii 17 ani … a venit vremea sa aleg drumul meu. Nicio promisiune, niciun alt avantaj vanturat cu aplomb pe sub nas, nicio presiune, nimic, nimic nu m-a putut face sa-mi schimb optiunea, lucru deosebit de comentat de altfel.
Ma intorc la colegii mei; dupa ce-au primit mica atentie si nota personala, reactiile au fost multe si deosebite. Unii, intr-un mod exagerat, necontenind cu multumirile; altii, n-au stiut deloc cum sa reactioneze si s-au blocat total, nereusind sa articuleze niciun cuvant; doar foarte putini s-au bucurat cald si sincer, dorindu-mi succes si toate cele bune.
Spontaneitatea si simplitatea unui gest deschis si curat, care n-a presupus niciodata asteptarea unei replici din partea lor, i-a pus pe multi in incurcatura.
Si asta m-a surprins si m-a mirat…
M-am gandit mult si am ajuns la concluzia, ca atat cei care au exagerat cat si cei care s-au blocat total, au in comun aceeasi problema: toti au crezut intr-un fel ca de fapt, vreau ceva de la ei, astept ceva in schimb, ca si cum as avea o agenda dubla. Nu si-au imaginat nicio secunda, ca asta este felul meu de a-mi lua ramas bun … si atat.
Oamenii astia inca n-au aflat ca exista doua feluri de umbra: umbra facuta de un obiect ce sta in calea luminii, si cea pe care o radiaza un lucru luminos.
Un copac in lumina are umbra lui, dar si focul deseneaza propria-i umbra. Colegii mei s-au speriat atat de mult de lumina unui gest cald incat s-au ascuns in propriul intuneric.
Se confrunta nonstop cu temeri si frici de tot felul, ingroziti de posibilitatea de a nu sti sa reactioneze la nivelul la care se asteapta cei din jurul lor; frica de a esua in evaluarea propriilor reactii si sentimente, temandu-se de aparitia inevitabila a vesnicelor pareri secundare… acea agenda dubla care le otraveste si le complica inutil viata…
Diferenta permanenta dintre cum gandesc si cum simt pe dinauntru si frazele sterile si anchilozate, scuipate afara, parca doar din dorinta de a se mentine in limitele unui sablon uscat, si doar pentru a fi pe placul urechilor surde din jurul lor. Ce pacat …
In ziua de azi, cand faci cu drag si dezinteresat ceva pentru cineva, este o raritate sa-si arate deschis si simplu bucuria si multumirea !
In majoritatea cazurilor, apar reactii exagerate si repetate suparator, in asa fel incat sa nu-l consideri cumva … lipsit de educatie, sau, si mai rau, ca si cum ar avea de platit o datorie cu scadenta iminenta!
Daca-ti inviti din pura placere personala colegii la cafenea, la despartire, dupa ce ti se multumeste indelung, ti se confirma in acelasi timp, ca urmatoarea intalnire va fi sigur pe cheltuiala lor…
Daca trimiti un buchet de flori, automat primesti in loc de nevinovatul „mersi”, completarea: „dar nu trebuia…” umflata cu politeturi exagerate, iar in America, pentru un gest marunt, prietenesc dar si pentru orice ajutor pe care-l oferi la serviciu, indiferent cat de normal si de simplu ar fi el, ti se expediaza automat acel „thank you note” din frica destinatarului de a nu fi catalogat nerecunoscator sau nemanierat …
Mie mi se par toate multumirile astea exagerate, nu numai false dar si inutile. Ne indepartam de valorile reale, si le inlocuim intr-un fel, cu politica zarzavagiului: orice are un cost ce trebuie platit imediat, pe loc; ca legatura de patrunjel.
De ce, in momentul in care intr-un colt departat de lume, in urma unui dezastru, sarim toti si contribuim cu ce putem, actionand din toata inima si total dezinteresat, fara a avea pretentia de a primi inapoi nici macar acele multumiri simple, iar in viata de zi cu zi reactionam altfel?
Nu stiu daca gresesc eu, dar tot cred cu ardoare ca, in general, oamenii se implica din placerea si din dragostea de a ajuta si de a aduce o bucurie cuiva, nu pentru ca ar astepta ceva in schimb.
Si sper din tot sufletul sa fie asa, caci altfel, inseamna ca i-am dezamagit pe multi in jurul meu. Am multumit intotdeauna tuturor, deschis si sincer pentru sprijinul primit, indiferent in ce domeniu s-a manifestat el, dar, daca se asteptau la o altfel de reactie din partea mea, un fel de schimb in natura, cu scor strans, atunci … m-au judecat gresit.
E vina mea, sau, e un aspect al agendei ascunse a celuilalt?
Daca-mi ajut un prieten sa se mute, daca am grija de cativa batrani, daca fac zacusca pentru cinci familii sau mai stiu eu ce altceva, nu ma astept sub nicio forma ca la randul lor, ei sa lase totul la o parte ca sa-mi intoarca exact acelasi serviciu. Fac lucrurile astea pentru ca mie-mi dau o stare de bine, de implinire, imi aduc bucuria de a ma simti utila, imi fac placere… si … atat. Nimic mai mult, nimic mai putin.
Cei care exagereaza in general cu multumirile si politetea, folosesc mult prea mult cuvantul „recunoscator”. Bineinteles ca suntem cu totii recunoscatori cuiva, toti datoram intr-un fel sau altul, unora, ceea ce am fost, suntem, ceea ce-am ajuns, tot ce-am realizat in viata noastra.
Iar cei ce-au contribuit la formarea noastra, apropiati sau nu, fie ei inca in viata sau trecuti in nefiinta, au facut asta cu multa daruire si din dragoste pentru noi, neasteptandu-se la niciun fel de plata, multumiri eterne si exagerate, si, neconsiderandu-ne niciun singur moment, … datori.
Au facut-o sincer, cu placere si cu bucurie. Cu aceeasi placere cu care o mama-si tine-n brate pruncul, cu aceeasi dragoste cu care mama-si bucura copilul si prin bucuria lui aduce bucurie si celor din jur, fara sa aiba niciun moment sentimentul ca a ramas in urma…. ca la meci, cu 1-0.
Draga mea,
..ai multa dreptate, dar tare imi este teama ca multi dintre cei foarte dragi tie au cel putin o agenda dubla, daca nu chiar tripla… In rest, pastreaza-te la fel de deschisa, lucida, directa si mai ales unica. Scrie, Mira; o lume se deschide la picioarele tale.
Felicitari pentru curajul de a o lua de la capat dupa 17 ani si mult, mult succes pe drumul ales !
Draga Mira,citesc cu drag ceea ce scrii,imi aduc aminte de copilarie cand visam cu ochii deschisi..cand vedeam totul cu ochi de copil,cand iubeam cu toata inima..multumesc pentru gandurile tale impartasite cu noi.