„Sper că în urma acestor alegeri în Ucraina va veni o putere capabilă şi eficientă, doritoare să dezvolte relaţii constructive şi prieteneşti pe toate planurile cu Federaţia Rusă”.
(Preşedintele Medvedev la întâlnirea cu noul ambasador Rusiei la Kiev, Mihail Zurabov)
Rezultatul alegerilor prezidenţiale din Ucraina va fi important pentru viitoarea configuraţie regională. În ceea ce priveşte relaţia bilaterală RM-Ucraina, efectele vor fi majore. Nu va conta însă atât de mult cine se va aşeza în fotoliul prezidenţial de la Kiev, cât modul în care se va stabili ierarhia din fatidicul „pachet” RM-Ucraina. În condiţiile unei evadări tot mai evidente din pluton a Chişinăului – vezi şi eşecul Summitului UE-Ucraina -, întrebarea care se pune acum, în termenii unui Realpolitik nemilos, este: ce interes va avea Kievul să sprijine de aici încolo aspiraţiile europene ale unui Chişinău ce îl devansează vizibil? Inclusiv în privinţa dosarului transnistrean.
Ghici cine vine la Kiev
Lucrurile sunt complicate în politica ucraineană, pentru că nu există nici partide, dar nici candidaţi prezidenţiali structuraţi ideologic. Programele politice contează şi mai puţin („clanul” bate „programul”), mai ales că sunt cam identice. În plus, fiecare dintre candidaţi şi-a „schimbat piciorul” politic cel puţin o dată, astfel încât nu e deloc limpede de ce îi votează lumea, care e motivul real şi, în consecinţă, este greu de estimat cum se va duce votul în turul doi. De pildă, Serghei Tighipko, candidatul originar din RM, ale cărui afişe prezintă explicit România ca inamic şi concurent al Ucrainei, a fost legat de partida Kucima-Ianukovici până în 2004, când l-a părăsit pe acesta din urmă, iar Timoşenko i-a propus în 2008 colaborarea. Mai mult, în timpul campaniei electorale, el a avut un limbaj naţionalist apăsat (inclusiv pe Transnistria) şi l-a criticat dur pe Ianukovici pentru ideea de a oficializa limbile minorităţilor din Ucraina. Prin urmare, nu este deloc limpede unde se vor duce voturile lui Tighipko (13%), dar pare evident că nici unul dintre candidaţii din turul doi nu poate fi convins că le are în buzunar. Dată fiind însă locaţia geografică a voturilor sale (zona rusofonă din sud-estul ţării), este probabil ca votul pentru Timoşenko, în turul doi, să aibă nevoie şi de o cerere explicită a lui Tighipko adresată electorilor săi – care cerere nu vine, deocamdată, în ciuda faptului că Timoşenko l-a ispitit cu funcţia de premier.
La fel stau lucrurile şi pentru candidatul Arseni Iaţeniuk (7%) care, deşi a debutat ca un occidentalist convins, fiind marea „speranţă ucraineană”, a schimbat macazul. Şi aici intenţia votului din turul doi e greu de estimat. Iaţeniuk a spus şi el că nu va sprijini pe nimeni în turul doi, deşi calculele hârtiei ar indica-o, totuşi, pe Timoşenko drept beneficiară. În ceea ce priveşte voturile lui Viktor Iuscenko (5,5%), ambiguitatea se menţine, mai ales că acesta, deocamdată, tace. Plauzibil este ca electorii săi să voteze cu actualul premier, dar, dacă nu vor fi încurajaţi explicit de Iuşcenko, e posibil ca mulţi dintre ei să nu se mai prezinte la vot ori să-şi anuleze votul (circa 20% dintre ucraineni sugerează că ar face asta). Cele 3,5 procente ale liderului comunist Petro Symonenko vor merge, cel mai probabil, la Ianukovici. Restul voturilor sunt puţine şi departe de a fi decisive. Din păcate pentru ea, Iulia Timoşenko nu a reuşit să reducă diferenţa la sub pragul psihologic de 10%, aşa că şansele de a recupera sunt problematice.
Alegeri fără criza gazelor
Miza funcţiei prezidenţiale în Ucraina este însemnată. Acesta controlează instituţiile de forţă (inclusiv sectorul militar-industrial şi exporturile), serviciile secrete şi politica externă. Dar numele preşedintelui contează mai puţin din perspectivă regională. Atmosfera şi rezultatul alegerilor din Ucraina sunt date mai degrabă de constatarea că, în 2010, „criza gazelor” nu a mai avut loc. Indiferent de explicaţii şi conjuncturi (Kievul a plătit facturile cu banii FMI), este evident că acesta e ecranul pe care trebuie developată politica ucraineană de aici încolo. Şi graba cu care Moscova şi-a desemnat ambasadorul spune multe despre certitudinile Rusiei că deţine cheia relaţiei cu „Rusia Mică”. Astfel că, fără să facă mişcări bruşte de aici încolo pentru a nu antagoniza centrele de putere de la Kiev, Rusia se poate pregăti liniştită pentru alegerile parlamentare de la Kiev şi, mai departe, pentru anul 2017.
Mitul parteneriatului moldo-ucrainean
În acest condiţii, se ridică o serie de întrebări legate de relaţia Chişinău-Kiev după alegerile din Ucraina. Prima este legată de atitudinea faţă de spaţiul euro-atlantic. Dacă, nu demult, Kievul părea mai avansat în acest parcurs – negocierile pentru un Acord de asociere au debutat acum vreo trei ani – astăzi, după criza economică ce a pus Ucraina pe butuci şi alegerile din RM care au scos regimul Voronin de la putere, ierarhiile se modifică. În plus, semnalele primite de la Bruxelles sau de la Washington aduc RM în poll-position în „pachetul” cu Ucraina în care este, totuşi, inclusă (formal sau informal). În aceste condiţii, întrebarea firească este: ce justificare are Kievul de a sprijini concret Chişinăul?
De ce Kievul va fi cooperant şi deschis iniţiativelor Chişinăului, dacă prin asta devine conştient că nu face decât să sporească atuurile RM în demersurile sale euroatlantice şi să o decupleze şi mai mult de Ucraina? A doua chestiune ţine de „relaţia de suflet” (Traian Băsescu) cu Bucureştiul. Deşi Chişinăul a încercat, uneori discutabil, să compenseze această relaţie prin eforturi diplomatice pe direcţia Kiev, acesta din urmă nu va crede niciodată că poate concura cu Bucureştiul pe relaţia cu RM. De aici o anumită iritare şi suspiciune faţă de Chişinău, inevitabile în condiţiile unei Ucraine încă patologic geloasă faţă de Bucureşti.
A treia chestiune ţine de motivaţiile naţionale (şi naţionaliste) ale Kievului în relaţia cu RM. Chiar în eventualitatea unui preşedinte precum Iulia Timoşenko, preferata Chişinăului pro-european, dimensiunea naţionalistă a anturajului său (oranj) nu va putea fi eludată. Mai ales în cazul unui sprijin primit din partea votanţilor lui Tighipko, cel care a declarat că în Transnistria există o consistentă populaţie ucraineană ce nu trebuie neglijată la Kiev şi că UE nu are dreptul să impună unilateral soluţii. A patra chestiune vizează nemijlocit Transnistria. Când vorbesc despre rolul crucial pe care Ucraina îl are în perpetuarea sau demantelarea regimului Smirnov, oficialii de la Chişinău au dreptate, în principiu.
Dar ce interes ar avea acum Kievul să facă eforturi pentru a slăbi regimul de la Tiraspol şi de a-l întări pe cel de la Chişinău? Ce va câştiga în schimb? Mai ales că, indiferent cât de oranj au fost guvernările de la Kiev, maximum pe care l-au oferit ele a fost „planul Iuşcenko”, care venea în contradicţie evidentă cu viziunea şi legislaţia Chişinăului de soluţionare a conflictului transnistrean. Dacă se mai adaugă faptul că o atitudine explicit pro-Chişinău, inclusiv în formatul de negocieri „5 plus 2”, ar antagoniza Rusia, devine limpede că astăzi Kievul nu îşi poate permite aşa ceva. Adică nu ar face-o nici dacă ar vrea. Dar nu vrea.
Articolul a apărut inițial în Timpul www.timpul.md