În prima zi am zămislit Pământul.
În a doua zi l-am studiat
Şi l-am împărţit
În fâşii bizare,
Cu ajutorul unor linii,
Pe care le-am numit a treia zi
Paralele şi meridiane.
În a patra zi,
Am chemat, să mă iubească, ploaia.
M-a înşelat cu propriul meu copil,
Pământul;
Şi, din dragostea lor
Împreună cu lacrimile mele,
S-au format, în ziua a cincea,
Mările.
Am ucis ploaia,
Şi, dezamăgit,
Mi-am sugrumat copilul,
Pământul,
Storcându-l de mări şi apă de lacrimi.
În ziua a şasea,
Am chemat Soarele în ajutor.
Mi-am ars copilul,
Şi astfel a dispărut Pământul.
Dar, spre seara celei de-a şaptea zi,
După apusul Soarelui,
M-am trezit înconjurat de gratii,
Meridianele şi paralelele Pământului stors.
Axa polilor îmi străbătea inima…
Pământul se răzbunase.
Nopţile
Mă lupt cu gratiile din jurul meu,
Paralele şi meridiane;
Spre dimineaţă,
Mă vizitează în detenţiune Soarele,
Singurul meu prieten,
Aducându-mi pachete de foc.
Nu zămisliţi Soarele din nou,
Căci atunci
Îl veţi împărţi în meridiane şi paralele,
Veţi căuta ploaia,
Îl veţi stinge
Şi veţi sugruma Soarele;
Meridianele vă vor strânge
Iar axa polilor vă va străpunge inima…
Nu zămisliţi Soarele.
Paralelele se vor preface-n gratii.
Şi atunci,
Eu,
Zămislitorul Pământului,
Nu voi mai primi pachete de foc.