L-am oprit pe stradă.
L-am privit în ochi adânc…
Şi el mi-a zâmbit amuzat.
I-am întins mâna,
A privit-o
Şi mi-a zâmbit trist.
Mi-am retras mâna;
Mi-am scărpinat-o stânjenit…
Şi el mi-a zâmbit uimit.
Mi-am şters o lacrimă uitată.
Mi-a întins un ziar.
Am citit rubrica necrologică…
Mi-am şters încă o lacrimă;
Şi el mi-a zâmbit compătimitor.
Atunci cămaşa mea mi s-a părut prea albă.
Mi-am scos-o,
Mi-am plus o bluză neagră.
El a râs
Şi mi-a stropit-o cu vopsea albă, lăptoasă.
L-am apucat de gât,
L-am strâns puternic;
Dar pălăria nu voia să-i cadă de pe cap…
Am renunţat
Şi el mi-a zâmbit dispreţuitor.
Am ridicat ziarul căzut…
L-am şters de praf…
I l-am înapoiat.
L-a împăturit în patru,
L-a băgat în buzunar.
A ridicat o piatră
Şi-a aruncat-o înspre un copac.
S-a auzit o pocnitură scurtă,
Copacul s-a prăbuşit peste el,
El a murit…
Dar pălăria i-a rămas pe cap.
L-am scos de sub copacul prăbuşit,
I-am luat pălăria,
Am îmbrăcat-o.
I-am furat ziarul,
L-am citit în întregime.
Am chemat ambulanţa,
L-au dus la spital,
I-au făcut autopsia…
Fusese bolnav de inimă spartă.
De fapt,
De asta a şi murit.
I-am moştenit pălăria,
I-am vândut-o în piaţă.
Am cumpărat pietre.
Le-am aşternut pe drum.
M-a oprit un om pe stradă,
M-a privit în ochi adânc,
Şi eu i-am zâmbit amuzat.