Relaţiile dintre germani şi autohtoni au evoluat în manieră similară în Polonia, unde lipsa unei autorităţi de stat a asigurat condiţii favorabile dezvoltării economice şi autonomia instituţională a oraşelor germane. Vulnerabilităţile ducatelor poloneze şi încercarea de convertire a slavilor păgâni au preliminat un eveniment a cărui importanţă nu avea cum să fie conştientizată de contemporani.
Eşecul tentativelor misionare ale ducelui Mazoviei, l-au convins să apeleze la singurul ordin militar cu o componenţă etnică exclusivă întemeiat în Orient, Ordinul Cavalerilor Teutoni. Această insolită realitate a lumii germane a beneficiat de nedreapta preţuire a propagandei naziste, iar conduita sa medievală prin excelenţă, a fost interpretată în relaţie cu viziunea naţionalistă despre misiunea germană în Răsărit, poziţii care au alimentat reacţii similare din partea adversarilor potenţiali ai istorismului.
Apariţia şi evoluţia Ordinului au fost guvernate de forţe multiple şi uneori contradictorii, în acord cu convulsiile unei lumi în plină reconfigurare. Dimensiunea confesională şi relaţia cu papalitatea erau de natură să inhibe, în teorie cel puţin, motivaţii sau sensuri naţionale în activitatea foştilor protectori ai pelerinilor germani plecaţi spre Ţara Sfântă. Totuşi, Ordinul a avut de la început o semnificativă componenţă aristocratică, marii maeştrii şi demnitarii săi erau membrii unor familii prestigioase ale Sfântului Imperiu, iar capacităţile sale militare s-au menţinut constante graţie aporturilor din principatele germane. Legitimitatea acţiunilor cruciaţilor, a căror misiune a însemnat exterminarea în bună măsură a slavilor din Prusia şi un război aproape permanent cu lituanienii, a constat într-un mix de valori, în care creştinismul coexista cu loialitatea faţă de împărat şi cu încrederea în primatul naţiunii germane în rândul popoarelor creştine. Germanii ajung să se confrunte cu naţiunile central-europene şi în plan confesional.
Apărarea pământurilor ruseşti împotriva „oamenilor de fier” devine un leitmotiv al cronicilor ruse, atunci când se referă la domnia marelui cneaz Aleksandr Nevski, ale cărui fapte de arme aveau să-i asigure un loc în rândul sfinţilor naţionali ai ruşilor. O stare de spirit similară se manifesta şi în rândurile naţiunilor catolice, aşa cum demonstrează hotărârile unor sinoade poloneze, care decretau că anumite oficii monastice sunt rezervate nativilor polonezi şi în nici o împrejurare nu pot fi încredinţate germanilor. În Boemia, zonă de intensă colonizare germană, cronicile redactate de membri ai clerului subliniază duşmănia dintre cehi şi germani, iar canonicul Boguslav făcea apel la regina Kunigunda, soţia lui Ottokar al II-lea, să-i protejeze pe clericii cehi în relaţie cu cei germani.
Un alt registru în care s-au manifestat confruntările dintre slavi şi germani a fost cel politic. O investigaţie istorică obiectivă trebuie să evite extrapolările tentante şi uneori susţinute de retorica scrisului medieval, care ar putea induce ideea unor sensuri exclusiv naţionale în aceste evenimente. Centrele urbane germane au dezvoltat în relaţie cu statul o atitudine similară celei a compatrioţilor din Imperiu, căutând să-şi menţină şi eventual să-şi extindă privilegiile corporative, fapt cu impact negativ asupra consolidării etatice. O poziţie similară au manifestat şi unele entităţi regionale şi structuri de putere guvernate de exponenţi ai dinastiilor locale.
În aceste circumstanţe, patriciatul german din Boemia şi Polonia a structurat o politică externă proprie, căutându-şi aliaţi împotriva forţelor susceptibile să le pună în cauză situaţia juridică. Aceşti aliaţi au fost găsiţi în rândul principatelor germane din proximitate, dar este dificil să stabilim dacă în astfel de parteneriate a primat conştiinţa etnică sau interese comunitare. În Boemia, statul cel mai consolidat din Europa Centrală, şi datorită aportului german, declinul puterii regale a lăsat viaţa publică sub dominaţia categoriilor privilegiate, a nobilimii care începe să se definească în documentele oficiale ca naţiunea cehă şi oraşele germane care cer dreptul de a fi reprezentate în Dietă. Orăşenii ajung chiar să aresteze unii oficiali regali consideraţi ostili, iar la stingerea dinastiei Przemisl, sprijinul patriciatului german a contat în aducerea pe tron a dinastiei de Luxemburg. În acelaşi orizont cronologic, încercările regelui Vladislav Lokietek de a restabili unitatea Poloniei din poziţia de ultim reprezentant al dinastiei Piast, au avut de înfruntat opoziţia conjugată a Ordinului Teuton şi a regelui Boemiei, aliat cu Saxonia şi Brandenburgul. Oraşele germane din Malopolska vor ajunge să se revolte sub conducerea burgmeisterului Albrecht de Krakovia.
Atitudinea germanilor declanşează un conflict violent cu ţăranii polonezi din satele vecine, care ucideau pe toţi trecătorii care nu puteau rosti cuvinte poloneze. Episodul este comparabil cu evoluţii contemporane din Ţările de Jos, dar şi cu momente de pogrom din secolul al XIX-lea. Oraşele germane din Silezia se vor supune regelui Boemiei, iar încorporarea regiunii într-un regat guvernat de o casă domnitoare germană este considerată o premisă favorabilă pentru germanizarea mai profundă a zonei. Formarea Commonwealth-ului polono-lituanian şi convertirea acestora din urmă la catolicism a fost mai curând expresia unui compromis motivat de presiunea statului cruciat german decât dorinţa de integrare a celor două naţiuni, compromis pus la încercare de susceptibilităţile reciproce. Victoriile comune obţinute împotriva teutonilor la Grunwald şi Tanenberg au prilejuit manifestări de patriotism medieval imortalizate de autorii umanişti polonezi precum Jan Dlugosz, fără ca aceste succese să echivaleze cu destructurarea fundaţiilor germane din regiune. Mai mult, oraşele au continuat să se bucure de statutele proprii, iar majorităţile germane în oraşe s-au menţinut până în anii industrializării.
Conflicte cu autohtonii s-au manifestat şi în Ungaria, unde pierderile economice şi demografice provocate de invazia mongolă din 1241 au necesitat noi afluxuri de colonişti, în pofida primei experienţe de colaborare cu teutonii instalaţi în Ţara Bârsei în 1223. Dacă oaspeţii germani au obţinut prin diploma emisă de regele Andrei al II-lea statutul privilegiat care a început să fie cunoscut ca libertas Theutonica sau ius Theutonicus, o preocupare a acestora din urmă a fost formarea unei organizaţii ecleziastice proprii, aflată înafara autorităţii episcopiei Transilvaniei. În legătură cu aceste litigii patrimoniale, dar şi cu instabilitatea puterii în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, are loc un prim episod al conflictului dintre maghiari şi saşi, început ca o vendetă familială şi degenerând în violenţe colective. Documentele Dietei care reluau firul evenimentelor menţionează că două mii de maghiari au fost arşi de vii în biserica din Alba Iulia de către saxoni, după obiceiul tătarilor.
Oaspeţii germani din Transilvania ca şi cei din Zips s-au aflat în legătură cu lumea germană şi au susţinut candidatura la tron a unor principi germani cum a fost Otto de Bavaria sau aliaţi ai acestora.
Conflictele dintre coloniştii germani şi comunităţile etnice pe care le-au găsit în teritoriile în care au descins se înscriu ca origine şi finalităţi în dinamica proprie Evului Mediu, nu echivalează cu problematica naţională pe care o cunoaştem în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar nici nu se plasează înafara realităţii afinităţilor etnice. Alternanţa episoadelor violente cu negocieri şi perioade de coexistenţă dă în ultimă instanţă măsura capacităţii oamenilor acelor timpuri de a gestiona probleme pentru care nici actualitatea nu a găsit soluţii definitive.