14. SEMNE DE IUBIRE
În ziua logodnei ,am primit un exemplar al ziarului local din Iaşi, în care era un articol despre mine. Locul de muncă obţinut după terminarea studiilor de la Comisia de repartiţii, loc care se primea în ordinea mediilor, era la Centrul de calcul din Iaşi. M-am prezentat la serviciu în ziua în care mi s-a spus. Era o construcţie nouă, cu pereţi de sticlă şi uşi de sticlă, mă încurcasem în uşi şi pereţi. Secretara i-a spus directorului ceva şi directorul n-a vrut să mă primească. Eram tare supărată şi ca de obicei, când eram tare supărată, m-am dus la Carmen, prietena mea din liceu. Din întâmplare, tatăl lui Carmen lucra la acelaşi birou cu nevasta directorului. A vorbit cu ea, a încercat să mă ajute, după cum mi-a spus el, directorul şi nevasta lui, care era directoare în casă, nu voiau ca la acest Centru de calcul, să lucreze evrei. Ştiam că nu ăsta era motivul, credeam mai degrabă că încurcătura mea l-a încurcat pe el. Fără vreo speranţă, m-am adresat Redacţiei ziarului local, \”Flacăra Iaşului\”. Trecuseră de atunci câteva luni şi când cu adevărat nu mă mai aşteptam la nimic, am primit ziarul acela, cu o scrisoare din partea redacţiei. Ziaristul scria că totul a fost \”cusut cu aţă albă\” şi să mă prezint imediat la locul repartizat să-mi încep munca, deoarece nici un director nu putea trece peste hotărârea unei Comisii de repartiţii. Eram fiinţa cea mai fericită. Michi era mai fericit decât mine, vedea acum posibilitatea de a învăţa la Medicină, sau altă facultate, să-şi facă un nume.
Trenul spre Iaşi, pleca din Dorohoi la ora 4 dimineaţa. Iubeam mult acest personal, de clasa a doua care mergea legănându-şi călătorii, înainte şi înapoi scrâşnind din toate încheieturile. Mă distra şi nechezatul lui nărăvaş şi moţăiam cu plăcere pe braţele lui.
Am plecat când mai era întuneric, în călătoria binecunoscută, de 4 ore. Am ajuns în Iaşi când puteam să iau tramvaiul spre Podul Roşu, la postul care în sfârşit era aproape de mine. Dezamăgirea a fost la fel de mare cât şi dorinţa. N-am avut nimic de adăugat la explicaţia directorului: \”Nu pot să fac nimic, ţi-ai schimbat repartiţia şi ai trecut în învăţământ.\” Nu aveam de gând să mă lupt cu o moară de vânt, era o zi frumoasă şi voiam s-o trăiesc. Aveam multe ore până la următorul tren spre Dorohoi, mă plimbam liniştită în oraşul în care mi-am pertecut 5 ani, pe străzile pline de istorie, cu atmosfera patriarhală, reprezentând în statui mândria celor de demult intraţi în \”viaţa fără de moarte\”, cu biserici şi catedrale construite cu secole în urmă, de diferiţi voievozi, cu turnul Golia, de pe care vedeam tot oraşul ca într-o miniatură pe o ilustrată, Palatul Regal, de pe vremea când Iaşul fusese capitala Moldovei, cu universitea, inaugurată de inegalabilul domnitor, om de carte şi politică, Alexandru Ioan Cuza, al cărui nume îl poartă, Universitatea Alexandu Ioan Cuza, continuarea vestitei Academii domneşti înfiinţată în 1642. Mai departe, Piaţa Unirii, locul unde s-a sărbătorit Unirea Principatelor Independente Române, în 1848, Iaşul lui Eminescu, poet pe care îl ştiam pe de rost, cântat de Alexandri, povestit de Ion Creangă, inobilat de maiestrul Caragiale, alăturat şi el marilor scriitori, istorici si politicieni ai acestui oraş, la \”Junimea\”, cea mai ilustră şi progresistă societate culturală prin anii 1863-1865, din România. Dar Iaşul nu avea numai amintiri, el este şi astăzi o cetate vie, oraşul studenţilor, atraşi de nivelul cultural şi ştiinţific al universităţii cu aspect sobru, dar mândru şi inventiv, al tinerilor fără astâmpăr care aleargă într-un dute-vino necontenit între Copou şi strada Lăpuşneanu, şi mai departe.
Nu cred că există un alt oraş universitar, în care la sfârşitul fiecărui an, înainte de Banchetul celor care terminau studiile, toţi absolvenţii mergeau în coloană, să vadă ultima oară locurile minunate, să-şi readucă în amintire, prietenii iubiţi, profesorii veneraţi şi cântau din toată inima:
\”Gaudeamos igitur iuvenes dum sumus(bis)
Post iucundam iuventutem, post molestam senectutem, nos habebit humus
Vivat Academia, vivat professores…\”
(Akcademisho Fest Uvertura-Johannes Brahms)
…………………………………………………………………………………
Deodată, am simţit că cineva merge în urma mea, m-am mirat, dar ca de obicei n-am întors capul să văd cine este. Cel care mă urmărea, a mărit pasul şi a ajuns pe aceeaşi linie cu mine. Nu m-am uitat în direcţia lui şi atunci m-a srigat pe nume. \”Daniela\”. Era Michi. M-am bucurat să-mi văd ,logodnicul, de care mă despărţisem cu o seară înainte, dar n-am înţeles cum a ajuns deodată lângă mine. Ocus-pocus?
Mi-a spus simplu \”Te-am urmărit încă din gară. Am plecat de la Botoşani cu acelaşi tren, ca să văd dacă nu te întâlneşti în Iaşi cu foşti prieteni.\” De unde foşti prieteni? Nu mă împrieteneam cu fete sau băieţi mai mici decât mine şi toţi cei pe care îi cunoşteam terminaseră facultatea. După ce m-a asigurat că a făcut-o din dragoste şi grijă pentru mine şi după ce l-am crezut, că doar îl iubeam pentru onestitatea despre care vorbea de multe ori, pentru grija pe care o dovedea faţă de mine şi încrederea mea deplină în el, pentru că ne căsătoream în curând. Am continuat să ne plimbăm, până am plecat spre casă, cu acelaşi tren personal, că nici nu mai era altul, eu am coborât la Dorohoi, ca să merg la lucru în dimineaţa următoare, iar el a continuat spre Botoşani, să meargă la lucrul lui.
Am povestit părinţilor, despre ziua-surpriză petrecută la Iaşi, eram îmbujorată de Eros, zeul dragostei, dar tatăl meu nu era de loc optimist ca mine. A încercat sa-mi explice că ceeace făcuse Michi nu era dragoste, era gelozie şi asta este o boală nevindecabilă. N-am vrut să aud aceste vorbe, ştiam un singur lucru, că Michi mă iubeşte şi eu il iubesc încă mai mult..
Nunta a fost reuşită, au venit multe dintre prietenele mele, unele cu soţii, a venit Delia, cu părinţii ei, a fost multă veselie, nunii noştri erau o familie respectată în oraş, au avut şi ei mulţi invitaţi, la vioară cânta Nicuşor, prietenul lui Michi, însoţit de orchestra lui de ţigani. Vioara plângea uşor, dar acordeonul ridica toată lumea la dans. După tangouri şi valsuri la care se avântau dansatorii adevăraţi, au venit jocurile tradiţionale la nunţile din Dorohoi: dansul coasei, un cerc de oameni care se trudesc să cosească nişte grâne imaginare, dansul cu mătura, în care un bărbat dansa cu o mătură, până dintr-odată, la un semn al lui Nicuşor, orchestra se oprea brusc, poate un arcuş scârţiia puţin ca o frână de maşină veche şi toţi bărbaţii alergau să prindă o parteneră. Cine nu reuşea, trebuia să danseze cu mătura până la următoarea oprire a orchestrei şi toată lumea râdea. Mai erau şi unele jocuri copilăreşti, dar care plăceau la toţi, fiecare ar mai vrea să primească iar anii copilăriei. Podul de piatră la care partenerii stăteau în şir cu mâinile împreunate drept pod şi rând pe rând, începând de la ultima vertebră, perechile înaintau pe sub pod. Toţi cântau:\”Podul de piatră s-a dărâmat, a venit apa şi l-a luat…\” Era apoi trenul, toţi dansatorii se înşirau unul după altul, cu mâinile pe umerii celui din faţă şi odată cu muzica începea vârtejul în jurul sălii, era bineînţeles, dansul cel mai iubit, Periniţa, în care jucătorii se rotesc în horă, şi numai unul la mijloc scoate o batistă, o învârte în jurul capului şi-şi alege partenera preferată, cu care după cîteva minute de joc, se aşează pe batistă şi se sărută. Lumea înveselită, în sfârşit existau motive de veselie, bătea din palme şi cea aleasă continua jocul. Eu eram cea mai solicitată, că doar eram mireasa. Pentru mine venise atâta lume, unii călătoriseră cu maşina câteva ore. Mă simţeam ca la mine acasă, sigură, fericită. \”Fericirea este atunci când ţi-e bine\”, nu?
După nuntă, am plecat la Botoşani, cu cei veniţi de acolo, la casa, mai bine spus, camera, pe care o inchiriasem dinainte. Eu am vrut să locuim în Botoşani, cu pretextul că mama lui Michi nu lucra şi ne va ajuta să creştem copiii. Cauza pentru care am ales acest oraş, era Delia, cea mai bună prietenă a mea, cu care voiam să fiu mai departe împreună.
Ce frumoasă e Viaţa, când îi întâmpină pe tinerii căsătoriţi cu pâine, vin şi sare, în straiul ei de sărbătoare!
Această minune o trăiesc numai cei care se iubesc cu adevarat.
A aparut cartea Fata din provincie, cine doreste se poate adresa la adresa:
felicia_herscovici@yahoo.com
Multumesc tuturor celor care m-au vizitat si m-au incurajat cu comentariile lor.
Sper sa ne intilnim cu aceeasi placere in cartea urmatoare.Numai bine
Mi-a placut mult articolul