Mă caută ciobanii de la Sibiu.
Bineînţeles, prin reprezentanţii lor.
Oieri aşezaţi pe secole de tradiţii,
Nu le analizează, nu le discută; le fac.
Le mai adaptează din când în când, doar.
Nu ştiu să înjure? Ei nu; sigur că ştiu!
Nu pot să plângă? Ei nu; sigur că pot!
Păşunile abia reuşesc să le cuprindă lacrimile.
– Domnule, versurile astea din Mioriţa nu ne mai satisfac.
Vrem şi noi să păstorim prin Europa,
Să ne plimbăm turmele prin Pirinei, prin Alpi,
Să vindem urdă şi miei la Bruxelles.
Şovinismul, lupta de clasă, nu mai merg.
Scrie-ne dumneata nişte versuri noi:
”Că ungureanu’ şi vrânceanu’ au făcut tot ce-au putut să-l salveze pe bietul moldovean,
Dar sărmanul era prea bătrân;
Îşi pierduse vederea şi celelalte simţuri de tot,
Și s-a lăsat pradă lupilor veniţi noaptea să-l viziteze
Cu intenţii bune, ca pe-un vecin cu stare.
Dar viaţa e grea şi până la urmă l-au îngropat
La umbră de brad, cu cerul aproape.
I-au pus şi fluieraşul sub cap.”
– Parcă ar merge mai bine aşa; nu ţi se pare?
– Nu!
– Păcat!
