Pe străzile tuturor satelor şi oraşelor indiene, de la marile aglomerări urbane (Delhi, Mumbay sau Kolkata) şi până la micile comunităţi de agricultori, vacile umblă în libertate pe străzi, venerate de indienii hinduşi şi acceptate ca făcând parte din viaţa cotidiană. Cele mai multe dintre ele nu sunt deloc agresive şi nu par a fi deranjate de zgomotul infernal al străzii. La orele aglomerate ale zilei, traversează cu un calm aproape inexplicabil intersecţiile aglomerate în vreme ce pietonii trebuie să apeleze la toate simţurile speciei umane pentru a ajunge în siguranţă pe cealaltă parte a străzii. Ricşele, maşinile, autobuzele, toate se opresc până ce procesiunea animală se află în afara oricărui pericol. Marele noroc este că de cele mai multe ori vacile nu sunt deloc dornice să călătorească, preferând în multe cazuri să facă drumuri scurte întrerupte de odihnă prelungită pe marginea străzii.
În India doar musulmanii includ în meniul lor carne de vită. Asta cel puţin oficial, deşi se prea poate ca aceasta să fie realitatea de vreme ce vaca este unul dintre cele mai puternice tabuuri ale societăţii indiene. În Delhi există câteva restaurante în care se poate comanda aşa ceva, însă, personal, sunt destul de reticent. Nimeni nu poate garanta calitatea unui produsului; consumându-se în cantităţi reduse, este exportată de cine ştie de unde şi în cine ştie ce condiţii. Când ajung să te cunoască mai bine, una dintre primele întrebări pe care ţi le adresează indienii obişnuiţi (cei mai educaţi dintre ei vor prefera să evite subiectul) se referă la obiceiurile tale culinare. Am ales întotdeauna un răspuns care să poată fi în acelaşi timp verosimil şi politicos. Le-am spus că în România mănânc carne de vită, dar că aici nu o voi face niciodată. Ceea ce este perfect adevărat; nu am mai precizat, însă, şi motivaţiile care stau în spatele unei asemenea decizii.
În tradiţia indiană, Brahma (a nu se face confuzia între „Brahma” şi „Brahman”), unul dintre cei mai importanţi zei hinduşi, a creat în aceeaşi zi vaca şi Brahmanii (iniţial, castă a preoţilor, cea mai importantă dintre caste). Vaca putea oferi produsele necesare cultului religios şi a fost considerată obiect al veneraţiei. Vaca primordială despre care vorbesc textele vechi indiene mai este cunoscută şi sub numele de Kamadhenu. Hinduşii spun că nu există dorinţă pe care acest animal sfânt să nu o poată îndeplini. În multe zone (în special în sate), locurile considerate murdare sunt curăţate cu balegă de vacă. În „Mahabharata”, Bhishma afirmă că vaca poate fi considerată substitutul unei mame, oferind nou-născutului laptele de care are nevoie. Se spune că Mahatma Ghandi însuşi a devenit vegetarian după ce a constatat tratamentul inuman la care sunt supuse vacile. Adevărul aproape că nu ne interesează de vreme ce multe dintre societăţile actuale (India nu face excepţie) sunt mai degrabă dominate de legende, mituri (urbane sau nu) şi imagini ale sacralităţii decât de fapte istorice verificate şi acreditate ca atare. Tabuurile şi legile nescrise ale unei societăţi sunt uneori mai importante decât cele scrise şi, cu siguranţă, respectate într-o proporţie mult mai mare.
În zilele noastre, vaca a devenit simultan o emblemă şi o problemă a Indiei moderne. Cele crescute pe lângă ferme sunt folosite pentru lapte şi alte produse lactate (indienii consideră laptele ca fiind un produs vegetarian). Cele care umblă în libertate pe străzi sunt în multe cazuri sterpe şi contribuie la dezordinea de proporţii ce domină viaţa urbană indiană. Nimeni nu îndrăzneşte să ia măsuri. Pe de o parte, există precedentul britanic. Întâmplarea are deja notorietate. Atunci când s-a zvonit, în 1857, că englezii vor folosi grăsime de vacă, răspunsul hinduşilor a fost violent. Cum nu a trecut foarte mult de atunci şi cum nu s-au schimbat foarte multe în această privinţă de la cucerirea independenţei şi până acum, e de presupus că orice administraţie care ar dori scoaterea vacilor în afara oraşelor indiene ar avea de plătit un cost politic (şi poate , nu numai) substanţial. Pe de altă parte, într-o ţară cu polarizare socială extremă şi praguri ale sărăciei imposibil de descris, trebuie să fie comodă pentru toată lumea (în special pentru politicieni) această permanentă refugiere în sacralitate şi legendă.
Când vacile mor pe stradă (căci, în ciuda sfinţeniei lor, se mai întâmplă şi acest lucru!) un serviciu specializat al primăriei (Municipal Corporation of Delhi, Mumbay, Kolkata etc.)ridică prompt cadavrele şi le incinerează. Cu toate astea, în zonele ceva mai emancipate ale capitalei indiene, e greu să mai zăreşti vreo vacă pe stradă. Preţurile proprietăţilor sunt exorbitante şi rezidenţii lor sunt în mare parte oameni educaţi, unii la şcoli europene occidentale, oameni de afaceri prosperi sau funcţionari corupţi pentru care tradiţia începe să capete un alt sens. Mai trebuie să treacă, însă, destulă vreme până când animalele sacre vor părăsi cu totul oraşele şi încă şi mai mult până când ele se vor retrage de pe uliţele satului. Aceasta este problema tuturor ţărilor-mamut. Când începe schimbarea, durează îngrozitor de mult până când ea ajunge în cele mai ascunse dintre cotloanele ţării.
Insalubritatea îngrozitoare a Indiei va fi rezolvată doar în proporţii infime odată cu dispariţia de pe străzi a vacilor sfinte. Muştele care se aşează somnolente pe farfuriile din hârtie ale indienilor ce mănâncă în stradă, praful ridicat de construcţiile la care se lucrează haotic, urinatul şi scuipatul în plină stradă, toate vor continua să existe mult după ce vacile vor fi dispărut. În plus, există popoare care, în absenţa ritualurilor şi a tabuurilor, îşi pierd busola, riscând să evolueze în orb… Aşa că, toate la timpul lor.