În anii 1960-1980, regimul Ceauşescu a creat o stare de spirit insuportabilă. La Timişoara, politica regimului totalitar provocase populaţia în felurite forme. Lipsa alimentelor, dependenţa financiară, militarizarea întreprinderilor, teama pentru viaţa privată, persecuţiile pe criterii profesionale şi controlul tuturor segmentelor sociale deveniseră trăsături generale ale naţional-comunismului din România. În cazul Timişoarei, ca şi al altor oraşe din Banat, li se adăuga suspiciunea faţă de cetăţeanul ce trăia în vecinătatea graniţei şi care putea încerca să emigreze ilegal. În altă ordine, o tensiune a fost permanent provocată şi întreţinută în raporturile dintre majoritate şi grupurile cultural-lingvistice şi religioase minoritare. Ea era foarte vizibilă în cazul maghiarilor, cărora, atunci cînd reprezentanţii lor curajoşi au semnalat nerespectarea drepturilor omului şi a drepturilor propriei colectivităţi, li se reproşa revendicarea regiunilor din centrul şi vestul României şi intenţia de a scinda ţara.
În ceea ce priveşte minorităţile evreiască şi germană, regimul comunist a încurajat emigrarea. O bună parte din persoanele aparţinînd minorităţilor cultural-confesionale din Timişoara şi din alte localităţi ale României deveniseră “marfă” de vînzare către Israel şi Germania. Tranzacţiile nu se desfăşurau doar în temeiul înţelegerilor semnate între statele invocate şi România regimului Ceauşescu, ci şi prin cointeresarea funcţionarilor români din aparatul de partid, din serviciile de Miliţie şi Securitate. Între altele, din acest motiv eliberarea paşapoartelor de emigrare definitivă însemna aşteptări de luni sau de ani de zile. Emigrarea evreilor şi germanilor devenise o sursă de venituri pentru stat şi pentru ierarhia regimului.
Un tratament identic era aplicat şi persoanelor provenind din familii mixte, îndeosebi acelora ce purtau nume cu altă rezonanţă decît aceea română. Politicile totalitare au neglijat intenţionat diversitatea regională a României, moştenirile culturale şi religioase multiple, populaţiile de varii origini cultural-lingvistice şi religioase. Timişoara avea o cultură plurală generată de istoria şi de poziţia sa geografică. Oraşul avea numeroşi locuitori care vorbeau mai multe limbi, cetăţeni ale căror culturi şi tradiţii religioase se interferau, cetăţeni ale căror aspiraţii ideologice erau diverse. Reflexele au fost dintotdeauna transfrontaliere, puţin sau deloc ghetoizate în forme comunitare. Dobîndite de secole, asemenea particularităţi au făcut posibilă geneza unui spirit al Timişoarei, bazat în primul rînd pe diversitate, civism multi- şi intercultural, competiţie şi o atenţie relativ accentuată pentru personalitatea individului. La fel de adevărat este că după 1918, apartenenţa statală şi naţională românească a timişorenilor – indiferent de proveninenţa lor cultural-lingvistică şi confesională – a fost şi a rămas întotdeauna una fundamentală. Loialitatea locuitorilor faţă de România s-a subînţeles.
În pofida intimidărilor, Timişoara anilor 1980 a rămas un oraş a cărui populaţie avea un ascuţit spirit critic faţă de politica totalitară naţional-comunistă . Într-o proporţie impresionantă, cetăţenii săi erau fascinaţi de Occident, atraşi de micul trafic de mărfuri cu Ungaria şi Iugoslavia, dispuşi să comunice cu lumea largă. Timişorenii aveau un interes constant pentru bunăstarea materială, ceea ce reprezentase o îndelung apreciată moştenire a culturii clasei mijlocii din Banat. Informaţiile politice privind Europa în general şi acelea privind geneza opoziţiei politice în Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria parveneau prin televiziunile iugoslavă şi ungară. Pe de altă parte, frustrările s-au înmulţit prin măsurile de război total ale statului împotriva propriilor săi cetăţeni. Interdicţia circulaţiei pentru locuitorii unei regiuni transfrontaliere prin excelenţă a provocat spiritele. Inexistenţa alimentelor într-o zonă în care exista o adevărată civilizaţie a mîncării a contribuit la creionarea stării de frondă faţă de regimul totalitar . La fel înmulţirea măsurilor de austeritate privind orice fel de consum şi creşterea şomajului, nerecunoscut de structurile administrative oficiale. Puţinele vizite ale lui Nicolae Ceauşescu la Timişoara s-au soldat cu primiri anemice, cu desconsiderare şi cu un ecou negativ în presa internaţională. În accepţiunea conducerii partidului comunist, Timişoara era o urbe antipatică şi nesigură din punct de vedere politic.
În deceniile de dinainte de revoltele din 1989, oraşul s-a remarcat prin spirit civic, prin sporadice manifestări antitotalitare. Cîteva exemple: marile demonstraţii studenţeşti din 1956, ecou al revoluţiei din Ungaria; mişcarea muzicală de avangardă promovată de formaţia Phoenix în anii 1960-1970; preocupările intelectuale şi artistice ale grupului 111, cunoscut şi sub numele de Sigma; cercul de dezbateri culturale şi politice al profesorului Eduard Pamfil, renumit psihiatru, un reprezentant de elită al culturii umaniste de limbă română; Grupul de acţiune Banat (Aktionsgruppe Banat) al scriitorilor de limbă germană din Timişoara, care criticase sistemul administrativ-politic de pe poziţii marxiste şi care, ulterior, fusese expulzat din România . Toate aceste mişcări au fost fals înţelese ori neagreate de oficialităţi. Sentimentele contrare regimului se identificau şi în tendinţele cosmopolite ale unui segment important al cetăţenilor săi. Un motiv în plus ca regimul totalitar a lui Ceauşescu să suspecteze populaţia oraşului, să se disocieze de orientarea ei ori să dispună măsuri speciale de supraveghere şi de control.
Scînteia de la care a pornit marea demonstraţie din decembrie 1989 de la Timişoara are legătură cu fizionomia multiculturală şi multiconfesională a oraşului . Exista o idee politică ce fusese conturată cu ocazia distrugerii satelor României, idee ce s-a făcut repede cunoscută în mediile internaţionale. Ea avea să joace un rol major în declanşarea demonstraţiilor anticomuniste de la Timişoara. Protestul pastorului maghiar László Tőkés faţă de măsurile de distrugere a satelor transilvane a fost pozitiv receptat de enoriaşii Bisericii Reformate, de mediile politice internaţionale, de presa din Ungaria şi Germania, dar mai ales de cetăţenii Timişoarei .
Dizidenţa pastorului începuse în anii 1981-1982 la publicaţia clandestină Ellentpontok (Contrapuncte) şi avea să continue prin slujbele religioase din diversele parohii în care a acesta fost forţat să se mute. La sfîrşitul anilor 1980, Tőkés era capelan al Bisericii reformate din Timişoara, unde a fost adoptat de cercurile de credincioşi şi de către intelectualitatea de limbă maghiară din oraş . Arestat la domiciliu între 1 şi 15 decembrie 1989, Tőkés urma să fie evacuat de către aparatul de represiune al regimului Ceauşescu. Opoziţia enoriaşilor, urmată de solidaritatea generală a timişorenilor din ziua de 16 decembrie 1989 faţă de încercarea de evacuare a pastorului a fost momentul cheie care a declanşat marea revoltă împotriva regimului. Protestul grupului confesional reformat a fost receptat şi asumat de un important segment al timişorenilor care înţelesese că suferinţa grupului minoritar era una şi aceeaşi cu a majorităţii. Între lozincile scandate în 16 decembrie la Timişoara erau şi acelea care marcaseră ideologia revoltei: “Jos Ceauşescu“, “Jos tiranul“, lozinci ce aveau să fie scandate din nou în Piaţa Operei cu ocazia marii demonstraţii antitotalitare, cînd s-a constituit şi cea dintîi formaţiune politică, Frontul Democratic Român.