Soarele s-a îndrăgostit de Lună;
Şi de milenii, în fiecare zi,
O urmăreşte cu razele iubirii sale.
Dar Luna, capricioasă,
Nu se apropie niciodată de Soare,
Ci apare după apusul lui,
Luminată de razele-i fierbinţi.
Atunci pământenii se miră…
Nu pot înţelege unde a dispărut Soarele.
Şi mai ales nu înţeleg,
Şi nu vor înţelege niciodată,
De ce Luna îi reflectă iubirea spre Pământ.
În lipsa Soarelui, pământenii primesc lumina Lunii,
Rest al iubirii adevărate.
De aceea, noaptea ei devin mai iubitori,
Încercând, prin dragostea lor,
Să compenseze lumina nopţii.
Din când în când, la distanţe de ani-iubire,
Se produce o eclipsă.
Atunci pământenii sunt fericiţi,
Crezând că dragostea siderală s-a împlinit.
Dar Luna… îşi permite doar un capriciu,
Oprind toată dragostea Soarelui.
Apoi fuge, râzând în hohote de lumină…
Iar Soarele, rămas singur,
Trimite spre Pământ razele sale,
Raze – lacrimi de iubire.
Atunci pământenilor le e milă de Soare
Şi se îndrăgostesc unii de alţii
Încercând să-l consoleze.
Brusc, Soarele se înviorează.
Şi, fugind după Lună,
O urmăreşte, credulul, cu speranţa sa,
Aşteptând înfrigurat
Următoarea eclipsă.