viaţa merge înainte… trebuie să accept. şi-mi accept şi visul, cerc multicolor, asemănător cu un foc de artificii, uimindu-l pe Big Ben! şi-mi accept şi sufletul, hotărât să repete: nu se poate trăi fără iubire! şi-mi accept şi jocul, zâmbetul ochilor, convins că există fericire… sunt profesorul-delfin, iar albastrul lecţiilor mele iubeşte numerele pare!
plouă, ca şi cum Luciano Pavarotti ar trăi… şi inima lui ar cânta „Ave Maria”! plouă cu o durere frumoasă. şi-mi aduc aminte… ieri, am fost la biserică. spre finalul slujbei, a apărut o fetiţă bălaie. bunica ei a pus-o să deseneze pe o foaie de acatist, până a cumpărat lumânări. ce putea să deseneze în Casa Domnului? o casă, da! şi-am luat desenul cu mine, acasă… spre păstrare. şi-acum, când zorii numără picurii de ploaie, observ că scara casei este neobişnuită, duce direct la acoperiş, pare un salt, iar ochii ferestrelor sunt însemnaţi cu dor sfânt! doar copiii blânzi ştiu să iubească în tăcere. şi timpul îi transformă în îngeri…
destinul meu începe să se apropie de nori. ai reuşit, iubitule, să înţelegi că nimeni nu e mai înţelept ca pasărea copilăriei! aripa mea se potriveşte cu aripa ta… destinul tău începe să se apropie de nori. şi primele noastre cuvinte vor zbura ca vulturii! simplitatea iubirii te face puternic!
2 ianuarie 2010, 06:58