Toată lumea a observat craterele apărute prompt pe unele străzi din Bucureşti, după doar un singur episod de ninsoare serioasă şi câteva împrăştieri de soluţie antiderapantă, în special în jurul gurilor de canal sau la îmbinarea dintre diverse etape ale lucrărilor iniţiale.
Aproape de zona unde stau, la intersecţia Dinicu Golescu cu Witting, aceste plombări fuseseră făcute cu doar câteva luni în urmă. Constructorii români ar trebui medaliaţi pentru că, după ani de eforturi, au reuşit să descopere, primii în lume, această formulă unică: asfaltul solubil în apă.
Dar nu-mi plac lamentările la modul general ale mass-media, care se poartă ca femeia cu drobul de sare. Eu aş vrea să văd la TV nu analişti plutitori aduşi să comenteze găuri în carosabil, nici veşnicii reporteri care îndeasă microfonul pe uşa şoferilor, pentru ca vocea poporului să confirme – previzibil – ce rău e. Ăsta e jurnalism leneş, la minima rezistenţă, care nu spune nimic. Eu vreau sa văd un talk-show bazat cu documentare în spate, care să ia studiu de caz două străzi, să fie chemat primarul care le are în grijă (vezi cum sunt ele distribuite la http://www4.pmb.ro/wwwt/strazipmb/default.htm) şi, în special, patronul firmei care are contract de întreţinere a lor (vezi contractele la www.pmb.ro, apoi Servicii / Transporturi-Drumuri / Program reparaţii străzi. Nu-s multe: Strabag, Eurovia, Delta ACM, Euroconstruct, Tehnologica Radion, Han Grup). Şi să-i vedem şi noi la faţă pe patroni şi directori, să ne explice ei, în cunoştinţă de cauză ce se întâmplă, cu ce probleme obiective sau subiective se confruntă.
Şi, mai ales, aş vrea să începem să diferenţiem pe cei care lucrează bine de cei care lucrează prost, pentru că nu s-au găurit toate străzile, ci doar unele dintre ele. Dacă vom continua să ne văităm isteric şi global, nu vom rezolva niciodată nimic.
Fără legătură cu asfaltările, dar ca la un fel de justiţie divină care te pedepseşte exact pe unde ai păcătuit, am privit zilele astea la instalarea
lui Sebastian Vlădescu ca ministru de finanţe. Discursul lui în parlament şi intervenţiile în presă mi s-au părut printre cele mai măsurate, sobre şi realiste evaluări ale stării României din ultima vreme. Observaţia că pentru bugetari nu atât vremurile care vin vor fi grele, ci alea de până acum au fost mult prea bune, ar trebui probabil să primească premiul
pentru curaj şi antipopulism. Pe scurt, dl Vlădescu este trup şi suflet pentru aplicarea acordului cu FMI, chiar dacă acesta e dureros şi aduce costuri politice, pentru că altă cale nu e.
Cool: acesta este omul care a fost pus ministru în locul lui Ionuţ Popescu în 2005, pentru că ultimul n-a vrut să fie suficient de iresponsabil şi să dea drumul la robinetul cu cheltuieli publice fără acoperire, iar primul lucru pe care l-a făcut Vlădescu în funcţie a fost să denunţe acordul cu FMI. Ehei, ce vremuri, când curgea cu încasări şi trăiam toţi, privaţi şi bugetari, din bani de împrumut, că împrumuturile erau ieftine. Cum mai făceau reprezentanţii FMI şi Băncii Mondiale coadă la biroul ministrului Vlădescu, iar acesta nu voia să-i primească – o dată fiindcă banii lor veneau cu condiţionări de bună guvernare; al doilea, fiindcă avea de răzbunat nişte mici umilinţe personale în relaţia cu aceste instituţii. Iar după Vlădescu, ce să mai vorbim, că a urmat la minister Vosganian, care a transformat robinetul în furtun de pompieri. Aş vrea să fiu de faţă şi să văd faţa lui Vlădescu când o să se roage de FMI să ne dea tranşa, deşi noi îndeplinim doar jumătate din condiţii.
Tot la capitolul decontări de responsabilitate, aş mai vrea să văd o emisiune cu principalii consilieri economici, români şi străini, care au stat lângă guvernul Tăriceanu în ultimii doi ani de mandat, când s-au făcut marile prostii care ne-au vulnerabilizat în faţa crizei. Nu toţi, ca să nu fie studioul prea aglomerat, ci doar ăia care au luat onorarii peste 50.000 de euro, din bani româneşti, fonduri europene sau alte surse de asistenţă tehnică. Sunt figuri interesante, de aristocraţi ai economiei români, italieni, bruxellezi etc., care au stat şi şi-au ros covrigul în tăcere, deşi vedeau că ţara se duce de râpă, prin măsuri contrare cu ceea ce solicitau chiar instituţiile lor.
Sigur, în cazul acesta răspunderea e mai difuză şi indirectă, pentru că finalmente un consilier doar dă sfaturi, ce pot fi urmate sau nu, iar decizia finală e luată de demnitar (Tăriceanu, Vlădescu, Vosganian, etc.), care dă socoteală singur pentru ea. Şi totuşi, există o limită a acceptabilităţii chiar şi pentru un consultant, iar în momentul în care nimeni nu te ascultă şi constaţi că ce se întâmplă e inacceptabil, îţi dai demisia şi pleci. Nu prea s-a întâmplat. Ar fi cu siguranţă o discuţie interesantă.
Şi închei tot cu un exemplu de neasumare a răspunderii, de data asta la scară mult mai mare. N-am auzit deloc să mai fi ieşit în public de când cu scandalul Climategate (cel cu mânărirea datelor de cercetare pe care se bazează teoria încălzirii globale) fostul vicepreşedinte american Al Gore, actual promotor al agendei globale anticarbon şi miliardar din această afacere. Cartea şi filmul său, numite „Un adevăr incomod”, traduse şi promovate până la saţietate, inclusiv în română, şi pentru care Gore a primit Oscarul şi Nobelul, s-a dovedit că aveau un titlu premonitoriu, dar în sens complet opus celui intenţionat de autor.
Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro