Regimul Ceauşescu, expresia paroxistică şi cea mai agresivă a naţional stalinismului în Europa (fenomenul supravieţuieşte încă în Coreea de Nord), a fost răsturnat de o revoltă spontană anticomunistă.
Întrucât această revoltă a dus la prăbuşirea instituţiilor statului totalitar comunist, inclusiv a partidului monopolist, cu a sa ideologie omniprezentă, cu aparatele propagandistice şi teroriste utilizate pentru condiţionare mentală şi subjugare politică, ea poate fi socotită o revoluţie.
Revoluţiile sunt analizate şi judecate prin prisma cauzelor, actorilor, efectelor şi implicaţiilor lor, de scurtă, medie şi lungă durată. Nu vom şti probabil niciodată toate detaliile, intrigile, manevrele din acel decembrie 1989, dar putem să surprindem liniile principale, faptele cele mai semnificative, consecinţele palpabile şi de necontestat. Nu suntem deci pierduţi la capitolul analiză interpretativă întemeiată pe evidenţe factuale, nu pe himere şi ficţiuni.
Cum spunea recent distinsa gânditoare Agnes Heller, toate revoluţiile moderne au fost trădate. Toate au fost acompaniate de iluzii adeseori exagerate. Revoluţiile pornesc de la consensul celor care spun NU vechiului regim. Urmează apoi divergenţele, disonanţele, conflictele, rivalităţile, facţiunile.
Când se ajunge la momentul afirmativ, taberele se despart: unii vor ruptura categorică cu trecutul, alţii susţin forme mai mult sau mai puţin mărturisite de continuitate. Se invocă necesitatea liniştii pentru a împiedica împlinirea dezideratelor revoluţionare. Restauraţia îmbracă adeseori haina prudenţei excesive. Vă mai amintiţi sloganul fesenist repetat ad nauseam de partida legată de Iliescu: “Un preşedinte pentru liniştea noastră”…
În cazul Revoluţiei române, începută la 16 decembrie la Timişoara, nu putem eluda momentul deturnării ei de către forţele securist-nomenklaturiste regrupate sub conducerea FSN. S-a jucat atunci o tragicomedie a imposturii. Noii lideri, autoproclamaţi tribuni ai revoluţiei, au utilizat tehnicile bizantine de manipulare pentru a amortiza direcţia radical-anticomunistă pornită de jos în sus.
Deci, ceea ce s-a petrecut imediat dupa fuga lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu de pe acoperisul clădirii CC al PCR a fost o contrarevoluţie ori, dacă vreţi, o lovitură de palat. Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost executaţi, în urma unei farse judiciare, cu cel puţin două scopuri: în primul rând, să li se astupe vocea, să nu poată vorbi despre cine erau de fapt noii lideri.
În al doilea rând, pentru a genera o fantasmă punitivă colectivă, un mit redemptiv întemeiat pe sângele tiranilor ucişi. Din timpuri imemoriale, se ştie, nimic nu asigură mai puternic coeziunea, unitatea monolitică a unui grup decât participarea la ritualuri sacrificiale cu scopuri presupus exorcizante.
Dictatura comunistă a fost dărâmată de miile de demonstranţi exasperaţi de minciuni, frig, foame şi frică. Au fost ucişi peste o mie de oameni, înainte şi după 22 decembrie. Născut în chip violent, glorificând pe întreg parcursul existenţei sale ura de clasă, regimul a pierit violent, re curgând la crimă, la masacru.
Succesorul său, sistemul Iliescu, a utilizat metode similare, demonizând opoziţia şi folosind tehnici bolşevice de anihilare a forţelor democratice. Reconcilierea naţională este de neconceput câtă vreme ceea ce s-a petrecut în decembrie 1989 şi în perioada care a urmat rămâne învăluit în ceaţa mistificărilor tulburi şi a neadevărurilor obscene.
Grupul Iliescu, din care făceau parte dovediţi agenţi sovietici, a încercat (şi un timp a izbutit) să oprească, mai exact spus să încetinească, impulsul revoluţionar anticomunist. Discursul noii puteri s-a centrat pe necesitatea restabilirii ordinii. A fost vehiculat pericolul terorist pentru a-i ţine pe oameni în casă
şi a crea o stare de panică universalizată.
În câteva zile, a devenit orbitor de clară prăpastia dintre făgăduinţele noii puteri şi realitatea sordidă a practicilor ei. La douăzeci de ani de la evenimentele din decembrie, actorii implicaţi încă ne servesc legende din dorinţa de a se prezenta drept demiurgi ai căderii regimului comunist. Un Victor Atanasie Stănculescu susţine faptul că el a fost cel care a dat o lovitura de stat militară.
În fapt, el s-a acoperit perfect, menţindu-şi şansele de a sta la vârf în orice condiţii, cu sau fără Ceauşescu. Stănculescu a fost un magnat al regimului, nu un adversar al său. A fost şeful gărzii pretoriene şi l-a trădat în final pe Ceauşescu. A făcut-o doar în clipa când a simţit că revolta mulţimii ameninţa să măture tot edificiul pe care el jurase să-l apere. Tocmai de aceea trebuie să respectăm curajul disidenţilor şi să nu confundăm manevrele de palat cu veritabila opoziţie. Fracţionismul de partid nu echivalează cu opoziţia sau disidenţa.
Ioan Stanomir, într-un articol în „Revista 22”, oferă ceea ce consider drept singura soluţie faţă de aceste campanii perseverente de mistificare a adevărului: „Refuzul amneziei înseamnă hotărârea antigonică de a oferi victimelor demnitatea şi decenţa înmormântării. Vocea celor de astăzi este fidelă celor care nu mai sunt, în încercarea de a constitui un monument din cuvinte şi emoţii, ca un semn al neuitării.”
Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu http://tismaneanu.wordpress.com
Curios că articolul semnat de V.Tismăneanu, cu un titlu provocator nu a găsit încă un ecou. Voi încerce eu să exprim câteva opinii… subiective, evident. Nu aş pune întrebarea cu „sau”, ci aş spune din capul locului că a fost „şi”. Întrebarea se pune, cum de în Polonia au fost schimbaţi patru şefi ai partidului conducător, în anii socialismului, în Ungaria trei, în Cehoslovacia tot trei, iar în România numai prin „lichidare” ( dacă am şti că Dej a fost iradiat?) doi. Când a vorbit Pârvulescu la COngresul din 80, parcă, a sărit Adrian Păunescu şi a apărat cu pieptul său larg pe micul geniu carpatin.La Congresul XIV, când mulţi ştiau că Gorbaciov îi pregăteşte „ieşirea” lui NC, nu s-au găsit oameni de curaj, din interiorul PCR să-l trimită la pensie pe dictator. La Timişoara, la Bucureşti au fost pregătiţi oameni care să scoată „masele” în stradă. Nu era la fel în Valea Jrezultatele fiind iului sau Braşov , cu doi, trei ani înainte, unde au fost reacţii spontane ( cred).Revoluţia din 1989 nu a fost spontană, fără acţiuni din afară, Ceauşescu ar fi adormit în scaunul său, sunt convins de acest lucru.desigur, prin amploare şi conturarea unui anticomunism deschis, s-a ajuns la o mişcare de eliberare socială. Dar au venit groparii în frunte cu unul dintre cei mai odioşi oportunişti, Ion Iliescu, care a permis o hoţie generalizată, un capitalism de junglă, rezultatele fiind de lungă durată, poate peste alţi 20 de ani se va intra într-o minimă normalitate, cu o echilibrare a stării sociale, cu o economie productivă, nu speculativă.