Biografiile unor indivizi sau comunităţi ajunse dintr-un motiv sau altul înafara zonei de origine şi relaţiile acestora cu majoritatea au capacitat interesul istoricului încă de la primele tentative de consemnare a succesiunii evenimentelor. Lumea greacă şi pe urmele acesteia cea romană au avut o raportare aproape modernă la prezenţa străinilor în mijlocul propriilor comunităţi şi au instituţionalizat modele de coexistenţă, cu prezervarea diferenţelor lingvistice şi civilizaţionale. În ceea ce priveşte orbis romanus, imperativele politice şi militare au impus elaborarea unui system complex de ierarhii, incluzând acele seminţii sau state implicate în diverse forme de parteneriat cu Imperiul. Viziunea universalistă pe care paradigma creştină a propus-o naţiunilor în curs de cristalizare pe solul European, aceea a Cetatii lui Dumnezeu, conturată de scrierile Sfântului Augustin, nu a fost în măsură să substituie solidarităţile de sânge şi cu atât mai puţin să diminueze potenţialul ofensiv al acestora din urmă. Din această perspectiva, Evul Mediu, timpul triumfului misiunii creştine şi al elanurilor cruciate, a rămas în memoria noastră mai ales prin momentele de exaltare a gloriei naţionale şi a luptelor pentru apărarea patriei, duse împotriva naţiunilor vecine, investite de propaganda patriotică cu atribute depreciative. Retorica politică inspirată de reflecţia istorică are un rol semnificativ în perpetuarea acestei imagini, după cum pledoaria pentru un proiect European comun poate sugera evitarea temelor generatoare de controverse şi privilegierea duratei lungi in dauna evenimentului, a cărui receptare se datorează unor evaluări subiective ale contemporanilor.
Un studiu de caz al sinuozităţilor pe care le-a cunoscut abordarea relaţiilor majoritate-minoritate este dat de stabilirea unor comunităţi de oaspeţi germani în vaste regiuni din Ungaria, Boemia şi Polonia, în secolele XII-Xiv. Ca şi în cazul altor aspecte care au tangenţe cu geneza naţiunilor din această regiune, restituirea evenimentelor s-a realizat dintr-o perspectivă antitetică, cu abordări lipsite uneori de nuanţe şi spirit critic, iar potenţialul controverselor care au animat dezbaterea pe durata ultimelor două secole a beneficiat de pe urma reactualizărilor generate de cauze recognoscibile în actualitatea luărilor de poziţie. Competiţia pe care vectorii modernizării au generat-o la nivel individual s-a manifestat şi în raporturile dintre state şi naţiuni, iar una din formele sale de expresie a fost interpretarea realităţilor medievale în funcţie de exigenţe ale unor momente istorice ulterioare sau, mai grav, în funcţie de instrumentalizarea trecutului în serviciul unor ideologii exclusiviste. Colonizarea germană din est a reprezentat o temă frecventată de exponenţii istorismului prusac din perspectiva misiunii germanilor de propagatori ai civilizaţiei şi valorilor occidentale în rândul slavilor, maghiarilor şi românilor. Înaintarea spre Răsărit, acel Drang nach Osten cu notaţiile depreciative pe care le-a dobândit ulterior, a însemnat în viziunea acestor autori difuzarea în rândul autohtonilor a unor inovaţii tehnice şi transformări sociale, precum tehnicile de cultivare a solului, activităţi meşteşugăreşti, urbanizarea. Adepţii acestei interpretări au propus teoria nivelelor de dezvoltare, sugerând un decalaj accentuat între spaţiul german aflat în plin progres economic şi demografic, şi proximitatea răsăriteană, în care continua să predomine agricultura de subsistenţă şi instabilitatea politică. În opinia istoricilor cehi şi polonezi din secolul al XIX-lea, prezenţa germană a fost considerată ca o expresie a tendinţelor expansioniste ale germanilor, un mijloc de presiune al acestora din urmă asupra structurilor statale ce se formaseră la frontierele răsăritene ale Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană.
Conduita oaspeţilor germani este pusă în cauză prin prisma loialităţii faţă de ţările de adopţie, iar rolul lor în evoluţia economică a zonelor pe care le-au populat este relativizat şi privit în relaţie cu tendinţa acestora de a submina eforturile de centralizare a puterii. Fiecare din aceste direcţii majore au generat abordări nuanţate, inspirate în egală măsură de sensibilităţi sociale şi mentale şi de aprofundarea cercetărilor asupra surselor scrise şi a inventarului arheologic. Imaginea germanilor ca factor de cristalizare a unui anumit specific al civilizaţiei central-europene a animat pledoariile pentru Mitteleuropa, proiectul de integrare regional foarte popular în anumite medii politice, economice şi intelectuale, considerat o soluţie la problematica deschisă de sfârşitul Primului Război Mondial şi de reconfigurarea politică dată de tratatele de pace. Dacă gradul redus de adeziune al acestei tentative integraţioniste şi similitudinile sale cu realităţile Monarhiei Habsburgice au făcut ca proiectul să rămână la stadiul unui exerciţiu teoretic, aspiraţia spre reunificarea Europei ce a urmat căderii Zidului Berlinului a determinat recuperarea acestor teze. Prezenţa germanilor în Europa dunăreană este asumată ca o marcă a identităţii regionale, o valenţă a unei societăţi multiculturale avant la lettre, de natură să susţină efortul de recuperare a identităţii europene pierdute a naţiunilor aflate dincolo de Cortina de Fier. În percepţia colectivă, imaginea caricaturală a junkerului sau birocratului german este substituită de cea a antreprenorului sau a profesorului, iar zone vizate în mod direct de colonizarea germană precum Transilvania sau Silezia tind să valorizeze acest patrimoniu ca marcă a identităţii proprii.
Dimensiunea economică a expansiunii germane spre est a generat studii de substanţă în ultimele decenii, al căror merit esenţial constă în amendarea stereotipiilor referitoare la diferenţele de dezvoltare între estul şi vestul Europei medievale. Comparaţia cu zone care n-au cunoscut prezenţe germane semnificative precum Rusia sau sudul Balcanilor au relevat similitudini care nu justifică imaginea saltului tehnologic produs de colonizare.
Acest larg spectru interpretativ corespunde unei realităţi medieval complexe în care procesul care a implicat mari grupuri de nobili, ţărani şi orăşeni, s-a desfăşurat pe durata câtorva secole şi a modificat structura etnică, dinamica socială şi demografică a zonelor de imigraţie. Desfăşurarea sa a fost influenţată de evoluţia proprie a lumii germane, fără ca faptul să justifice vreo conotaţie rasială. Întemeierea de aşezări şi chiar structuri politice înafara regiunilor de baştină nu este specific germanilor şi chiar în ceea ce priveşte Europa Centru-Orientală, nu i-a implicat doar pe aceştia. Colonizarea a fost una din practicile specifice Evului Mediu dezvoltat şi unei lumi aflate în plin proces de stabilizare morală şi politică şi în expansiune economică. Revirimentul demografic al Occidentului este preliminat de acele novae plantationes, fondarea de noi aşezări, din iniţiative etatice sau senioriale, în virtutea unor acte care reglementau relaţia beneficiarului cu forul de autoritate, statutul fondatorului şi ierarhia internă a noii realităţi comunitare.
Procesul de colonizare a fost guvernat de raţiuni obiective, economice şi demografice şi a presupus transferul de populaţie din zonele cu densitate ridicată de locuire în teritorii slab populate sau care urmau a fi valorificate economic. Provenienţa socială a coloniştilor este la fel de diversă ca şi cea etnică, emigraţia voluntară a unor nobili şi cavaleri se desfăşoară concomitent cu cea motivată de cauzalităţi economice, aspiraţiile sociale ale unor elemente dinamice sau elanurile misionare ale unor oameni ai bisericii. Aceste transformări spectaculoase demonstrează caracterul superficial al imaginii Evului Mediu ca o etapă a stagnării şi obscurantismului. Contemporane cu aşezarea germanilor în est au loc fenomene la fel de insolite, chiar dacă mai puţin durabile, precum întemeierea statelor cruciate din Orientul Apropiat, implicând mai ales comunităţi francofone, sau expansiunea comercială a dinamicelor republici urbane italiene în lumea bizantină.
Merită menţionat faptul că instituţionalizarea acestor prezenţe a antrenat implicaţii similare la nivelul raportării ostile la alteritatea etnică şi confesională. La extremitatea opusă a Europei, Reconquista, eliberarea teritoriilor iberice ocupate de mauri, este urmată de aşa-numitele poblaciones, colonizarea cu populaţie creştină, provenită mai ales de dincolo de Pirinei. Implicaţiile profunde ale colonizării germane sunt influenţate în mod esenţial de evoluţiile proprii ale lumii de origine, a realităţilor politice şi social-economice care au generat-o. Restaurarea Imperiului nu a coincis cu afirmarea unui ansamblu politic suficient de viabil pentru a supravieţui întemeietorilor. Implicarea deţinătorilor Coroanei imperial în interminabile litigii jurisdicţionale cu papalitatea a antrenat resursele interne de care dispuneau aceştia şi potenţialul de loialitate al supuşilor în dispute înafara lumii germane, iar dinastiile care s-au succedat pe tronul lui Carol cel Mare şi Otto I au fost obligate să reia eforturile de centralizare a puterii, dintr-o perspectivă proprie zonei de origine şi bazei proprii de putere. Conform unei dialectici care îşi va dovedi valabilitatea şi în alte momente ale istoriei, aspiraţiile universaliste vor potenţa mai curând proiectele regionale.
Chiar dacă conceptul de imperium a rămas pe în patrimoniul identitar german pe durata Evului Mediu, spaţiul german se structurează ca o serie de centre regionale de putere, cu interese proprii, independente şi uneori opuse agendei puterii centrale. Afirmarea loialităţilor regionale nu a implicat doar categoriile sociale privilegiate, fiind impulsionată şi de noua realitate a comunităţilor urbane, angajate activ din secolul al XI-lea în lupta comunală, procesul de emancipare juridică de sub autoritatea seniorială laică sau ecleziastică. Procesul a interferat cu episoade ale conflictului dintre împăraţi şi papi, iar oraşele germane s-au aflat într-o primă fază de partea împăratului. Aceste raporturi care prefigurau solidaritatea de interese care în alte arealuri va da coerenţă procesului de centralizare a monarhiilor teritoriale a fost pusă în cauză în Imperiu de politica fiscala a puterii centrale. Colonizarea internă a teritoriilor germane, constând în atragerea unor locuitori din zonele rename, Franconia şi Bavaria spre zonele împădurite din est, precede şi coincide într-o primă fază cu colonizarea externă, într-o formă ofensivă care va declanşa îndelungatul conflict cu slavii dintre Elba şi Oder, rămaşi păgâni. Simbioza dintre cruciadă şi colonizare va servi drept experienţă preliminară pentru evenimentele ce aveau să se petreacă în Prusia, câteva secole mai târziu.
Stabilirea unor grupuri de oaspeţi germani în regiuni mai îndepărtate de frontierele Imperiului nu a fost rezultatul acestei expansiuni iniţiate de principi teritoriali din Saxonia şi Brandenburg, ci finalizarea unor iniţiative locale. Structurile de putere slave şi maghiare au resimţit cu o acuitate sporită în raport cu echivalentele lor occidentale nevoia de consolidare internă, motivată de vulnerabilităţile care le afectau dezvoltarea. Generaţia suveranilor fondatori fusese urmată de lungi perioade de criză internă, cu succesiuni dinastice contestate, revolte păgâne şi anarhie nobiliară. Regatul Poloniei şi ducatul Boemiei oscilează între necesitatea supravieţuirii prin impunerea principiului primogeniturii şi tradiţia slavă a autorităţii celui mai vârstnic şi a diviziunii patrimoniului. Succesorii regelui Ştefan cel Sfânt au încercat soluţii de compromis, divizând Ungaria între membri ai familiei domnitoare, fapt care nu a împiedicat actele de revoltă ale membrilor mai tineri ai dinastiei împotriva regelui, episoade cunoscute ca lupta dintre coroană şi spadă.
Biserica s-a putut consolida graţie relaţiei directe cu Sfântul Scaun, care a vegheat constant la respectarea patrimoniului şi imunităţilor garantate clerului la consacrarea monarhiilor apostolice. În plus, ameninţarea populaţiilor nomade din steeple nord-pontice a continuat să fie o realitate a vieţii cotidiene în această regiune până în secolul al XII-lea. Aceste circumstanţe au impus apelul la afluxuri demografice dinspre vest şi est, care să crească potenţialul economic şi militar al structurilor de putere şi să genereze resursele economice necesare competiţiei interne şi externe. Pentru oamenii epocii, ca dealtfel şi pentru succesorii lor din secolul al XVIII-lea, era evident faptul că puterea unui suveran, nobil sau episcop, depindea de numărul locuitorilor pe care îi guverna, cărora le asigura securitatea şi deţinerea unui patrimoniu, elemente care cimentau loialităţile medievale.
Experienţa primelor începuturi a generat o procedură aproape standardizată a întemeierii de aşezări germane, iniţial în sudul Boemiei, cu extensiune în Polonia Mare şi Silezia. Rolul esenţial revenea intermediarilor, cunoscuţi în documente ca locatori, cei care duceau tratativele cu deţinătorii de drept ai teritoriilor viitoarei aşezări, stabileau condiţiile de locuire şi în beneficiul cărora se emiteau diplomele care defineau statutul juridic al locuitorilor. Apogeul procesului de colonizare a coincis cu cel al luptei comunale, iar faptul a impulsionat fondarea de aşezări urbane în regiunile de colonizare. Nici detractorii colonizării germane nu neagă importanţa acestora pentru întemeierile urbane din Europa Centrală. Acestea din urmă au avut ca fundamente juridice aşezămintele legale din oraşele germane, mai ales dreptul de Magdeburg sau cel de Neumarkt.
Influenţa germană s-a manifestat însă şi în relaţiile agrare, în sensul răspândirii unor inovaţii tehnice şi organizatorice, dar mai ales prin statutul juridic distinct în raport cu seniorul domenial. Prezenţa acestor cultivatori liberi va determina fenomene de emulaţie în zone din Polonia Mică sau Moravia, unde ţăranii polonezi şi cehi vor cere să fie trataţi conform dreptului german. Colonizarea germană în Ungaria a evoluat în funcţie de dinamica fenomenului cruciat şi a vicisitudinilor unei vecinătăţi potenţial ostile cu Imperiul. Prezenţa unor cavaleri germani la curtea regală este urmată de menţiuni documentare ale unor locatori din zonele vestice, germanofone şi romanice ale Imperiului, ca acel Anselm din Brabant sau Iohanes Latinus, menţionat în surse din Transilvania. Aşezarea germanilor în Ungaria este legată de tradiţie de domnia regelui Geza al II-lea, dar procesul atinge faza sa de apogeu în secolul al XIII-lea, când coloniştii se instalează în cele două zone pe care le vor domina economic şi instituţional, Zips în Slovacia şi teritoriul definit juridic ca fundus regius, Ţara Bârsei în sudul Transilvaniei. Succesul acestor iniţiative a depins în faza sa finală de caracterul relaţiilor actorilor politici locali cu cei din Imperiu, precum şi de dinamica unor procese cu impact general-european, precum cruciada a IV-a şi misiunea creştină în nord şi est, invazia mongolă din 1241 şi reacţiile identitare care i-au urmat, dar mai ales pragmatismul celor implicaţi.