E seara, tarziu, ninge apasat si e foarte frig afara.
Orasul s-a transformat brusc intr-o batrana garbovita si greoaie, imbrobodita-n zapada si intepenita-n vantul ascutit. Totul a amutit; strazile-s pustii si inghetate, iar ornamentele de Craciun au pierdut batalia cu fulgii de nea, au palit rand pe rand si au capitulat sub toate nuantele de alb.
Doar copacii par a se bucura, reusind parca sa-si ascunda goliciunea si tristetea sub vesmantul imaculat, stralucind in umbre si lumini de alb.
Inca din ultimii ani de liceu, din facultate, si din urmatorii douazeci si cinci de ani care-au trecut de atunci, si ca intotdeauna la primul viscol, ascult melodia lui Nicu Alifantis, „Decembre”. Nu stiu ce anume-mi da starea asta de tristete, de supunere plina de melancolie: amintirile, vocea, versurile lui Bacovia combinate cu mirosul de cozonac si de mere dulci coapte cu scortisoara, fluieratul hain al vantului prin hornuri, nu stiu … nu mai stiu …
Mai pun un lemn pe foc, ma ghemuiesc intr-un colt aproape de semineu si nu te pierd din ochi. Iti recunosc fiecare gest, adanc intiparit in memorie si care face deja, ca o amprenta genetica, parte din mine.
Imi mangai privirea cu tine, dragul meu, stand linistit, impacat, ascuns in scaunul masiv din spatele biroului si scriind. Nu stiu ce scrii; mai mult ca sigur, fire de suflet impletite-n cuvinte calde si randuite frumos pe hartie.
Reusesc sa fur o frantura de privire filtrata prin fumul de tigara contopit cu aburul cafelei de langa si ma pierd in marea de cenusiu, in zambetul bun si-n caldura buzelor.
As vrea sa nu treaca niciodata clipa asta; e magia momentului de liniste ce uneste si mai mult destinele noastre.
Afara sta sa se crape de ziua. Acelasi oras, ca o mireasa inzorzonata si obosita, se chinuieste sa-si danseze mai departe, cu greutate, voalurile. Mii de nuante de alb plutesc zgribulite, purtate de vant in toate directiile, in timp ce carnetelul meu cu sperante pierdute s-a incapatanat inca de aseara, sa ramana deschis la o anumita pagina ….. Filele mele de Jurnal … file de vis…
La Multi Ani!
M-ai tulburat, draga Mira. Pastreaza aceeasi pagina deschisa, presimtirea imi spune ca nu e o speranta pierduta. Si nu va ramine doar un vis.
La multi ani, Mira, iti multumesc.
Superb tablou de iarna; sperantele pierdute sunt uneori cele mai dragi amintiri, dar ramin doar amintiri.. Multumesc, draga Mira.
… iti sorb fiecare cuvint. Da, superb tablou de iarna si multa sensibilitate. Desi cunosc de multi ani melodia lui Alifantis, de acum o sa aiba pt mine o alta semnificatie. Multumesc.