Un cititor al revistei ACUM ne trimetea recent un ecou care suna așa:
Dacă nu mi-ar fi teamă sa-mi scape vreun porumbel, i-aş spune Domnului nostru Marinar: E momentul sa luaţi biciul maestre şi daţi golanii afară din templu Înaltei adunări că ăştia sunt în stare să ne bea si apa Dâmboviţei cu dejecţii cu tot!
Pentru cei care n-au priceput limbajul colorat al cititorului nostru, “Marinarul” este președintele Traian Băsescu, iar “Înalta adunare” este parlamentul.
Această concepție rudimentară a dihotomiei președinte bun – parlament rău hălăduiește în mințile multor cetățeni, fără îndoială de bună credință.
Recentul rezultat din referendumul convocat de președintele Băsescu care exprimă o preferință covârșitoare pentru un parlament unicameral, cu maxim 300 de deputați este o concretizare a acestei concepții.
Interesant este faptul că în opinia multora parlamentul României este principalul responsabil de starea actuală de fapt din politica românească. Dar cât de întemeiată este această opinie?
Am făcut o statistică cu privire la principalele categorii de acte normative cu valoare de lege adoptate în perioada 1992 – 2009, adică după intrarea în vigoare a Constituției din 1991.
În acest interval de timp, parlamentul a adoptat 6281 de legi, iar guvernul a adoptat 2211 ordonanțe de urgență și 1244 de ordonanțe. Cu alte cuvinte, numărul de acte de legislație delegată adoptate de guvern depășește 50% din numărul de legi.
Nu am o statistică în statele Uniunii Europene, dar mă îndoiesc că vom întâlni în vreo țară membră un asemenea abuz de guvernare prin decret. În primul rând, nu știu în câte țări există posibilitatea guvernării prin ordonanță de urgență, iar acolo unde există, de pildă în Italia, valabilitatea actului este limitată în timp de ratificarea de către parlament, ceea ce în România nu este cazul.
Dacă parlamentul ar fi ratificat toate aceste ordonanțe de urgență și ordonanțe (ceea ce nu e cazul), peste jumătate din actele sale s-ar rezuma la ratificări ale actelor legislative ale guvernului. Dacă mai adăugam și numeroasele ratificări de tratate și convenții internaționale, atunci avem imaginea unui parlament anexă a executivului, care în schimb trage ponoasele imaginii catastrofale a autorităților publice din România.
Comisia Europeană a atras atenția în mai multe rapoarte cu privire la abuzul de legislație prin ordonanță de urgență. Acest tip de legiferare, nelimitat decât de aflarea în timpul unei sesiuni parlamentare, prezintă avantajul rapidității, dar pune adeseori parlamentul în fața faptului împlinit, iar la momentul ratificării efectele s-au produs, astfel încât, de cele mai multe ori ratificarea sau chiar respingerea nu mai are niciun conținut.
Folosirea pe scară largă a ordonanțelor de urgență a fost opera guvernului Ciorbea în perioada 1996 – 1998, a atins un apogeu sub guvernul Isărescu în 2000, dar a continuat ca practică sub guvernele Năstase, Tăriceanu și Boc.
În aceste condiții, cine e responsabilul principal de haosul din viața politică românească, parlamentul care e chemat să se pronunțe post-factum asupra unor acte adoptate de cabinet sau guvernul, care adoptă ordonanțe de urgență pe bandă rulantă?
A legifera repede, nu înseamnă că legiferezi și bine, iar modelul actual românesc se aseamănă cu cel din perioada comunistă când Marea Adunare Națională se întrunea în două sesiuni de câteva zile în fiecare an și adopta legi dictate de conducerea de partid și de stat, iar între sesiuni legiferarea era făcută prin decrete de Consiliul de Stat prezidat de Nicolae Ceaușescu.
Ca atare, pentru eliminarea acestui abuz unic în Uniunea Europeană propun eliminarea legiferării prin ordonanță de urgență. Și pentru că politicienii din România sunt prea inepți și incompetenți ca să accepte de bună voie apelul la această procedură doar în cazuri excepționale, le propun acestor politicieni inepți și incompetenți (în marea lor majoritate) să amendeze Constituția, prin eliminarea ordonanțelor de urgență ca metodă de legiferare.
Nu fac apel la un referendum de inițiativă populară, deoarece până la urmă tot parlamentul este cel chemat să amendeze Constituția, iar omul de rând nu pricepe aceste chestiuni (iar mă refer la marea majoritate).
În acest fel, nu numai căă România s-ar alinia standardelor europene, dar s-ar produce o responsabilizare atât a parlamentului cât și a guvernului care trebuie să înțeleagă odată că nu te poți comporta ca un copil tâmpit la nesfărșit, fără ca la un moment dat să nu fii tras de urechi.
Faptul ca Romania face parte, prematur, din UE, nu are nici un raport cu organizarea administrativ-politica a celorlalte state cu randuire democratica traditionala.. Opozitia sistematica dintre Parlament , pe de-o parte si guvern – Presedinte , pe de alta, ocazioneaza intarzierea, daca nu anularea a celei mai mari parti a proiectelor de reforma atat de necesate mi urgente mai cu seama in situatii critice.
Cantitatea de ordonante de urgenta enumerate de dv (2211) nu sunt surprinzatoare catusi de putin. Pentru a evita tergiversarea penibila a actelor reclamand urgenta, ele au ratiunea lor. Ciorbea si Isarescu aveau o justificare circumstantiala in faţa baricadei recalcitrante a opoziţiei. Treburile statului nu puteau functiona dupa capriciile sau interesele unor potentati parveniti. „Biciul” serveste, dle Clej, cand catarul, la vederea pajistei, saboteaza avansarea caravanei… Daca UE vrea si iute si „democratic”, n-are decat sa reevalueze exigenţele de care pomeniti.. Nu rareori incoerentele pretentiilor provin din neintelegerea inertiei careia ii este inca tributara Romania si nu putine din vecinele sale foste satelite ale ideologiei pseudo-socialiste.
Domnul Puiu Wolf suferă de același provincialism intelectual ca mulți români care judecă după principiul „ca la noi la nimeni”. El nu poate pricepe că ordonanța de urgență constituie o încălcare grosolană a principiului separării puterilor în stat și că indiferent dacă este folosită de guvernele Isărescu, Ciorbea, Năstase, Tăriceanu sau Boc tot un abuz constituie.
Nu înseamnă că dacă se legiferează repede se legiferează și bine. Iar treaba opoziției, domnule Wolf e să fie recalcitrantă. În țara în care locuiți există în constituție un articol, copiat și în Constituția României, care permite legiferarea prin asumarea resposnabilității. Acest procedeu este unul democratic, deoarece guvernul își asumă un risc pe care parlamentul nu îl are în cazul ordonanței de urgență. Dacă dorește să legifereze rapid, executivul poate folosi acest procedeu care prezintă avantajul că legea este definitiv adoptată, nemaitrebuind să treacă pe la ratificare, ca ordonanța de urgență.
Este vizibil faptul că aveți reminiscențe, dacă nu chiar nostalgii din perioada totalitarismului și considerați legiferarea prin decret justificată. Ei bine, domnule Wolf, acest procedeu NU ESTE JUSTIFICAT DE NICIO CIRCUMSTANȚĂ, iar România trebuie să se alinieze standardelor Uniunii Europene, FIE CĂ O DOREȘTE, FI CĂ NU.