Venind marţea trecută cale lungă, tocmai din Republica Moldova, coloana în care înaintam nu prea repede spre Bucureşti, dar destul de bine prin zăpada de pe DN 2, cu crivăţul în spate, s-a oprit la căderea serii undeva în câmp, într-un loc care s-a dovedit zilele următoare a fi la vreo 15 km de Urziceni.
Aşa am intrat eu în celebrul blocaj de la Cotorca, cel care a ţinut capul de afiş al presei timp de câteva zile săptămâna trecută. Retrospectiv, a sta prins aproape 24 de ore în zăpadă e o experienţă interesantă, care chiar merită trăită din când în când, pentru a-ţi reaşeza mai bine priorităţile în viaţă.
Cum se întâmplă, totul debutează cu o mare incertitudine: nu vezi nimic din ce se întâmplă în capul coloanei, nu ştii de ce s-a oprit camionul din faţă, dar nu prea îţi vine să crezi că, după ce ai făcut 500 km prin ninsoare şi mai ai doar vreo 60 până la destinaţie, staţionarea ar putea dura mai mult de câteva minute. Pe urmă gluma se îngroaşă: şirul de maşini se îndeasă bine şi pe sensul celălalt, apoi se opresc de tot; unii din coloană încep să claxoneze nervos, apoi renunţă.
Cei pe care blocajul i-a prins cu mai puţin combustibil în rezervor sting luminile şi motoarele. Vântul se înteţeşte şi suflă suluri- suluri de zăpadă peste şosea, iar vizibilitatea scade sub douăzeci de metri. Încerci să-ţi aduci aminte care era ultima localitate prin care ai trecut, dar nu reuşeşti. Este deja ora 10 seara şi începe să se contureze perspectiva ca până la zi să nu ne mai mişcăm din loc. Lumea se târăşte cu greu prin viscol până la portbagaj ca să aducă ţoale de rezervă şi începe să calculeze cu îngrijorare cât timp îşi poate permite să ţină motorul pornit.
Şi aşa trece într-adevăr noaptea, cu maşinile zguduite atât de tare de vânt, încât par că acuşi-acuşi vor fi împinse una în alta. Oamenii moţăie care cum poate, că de dormit nu poate fi vorba, fiecare la iernat în propriul său refugiu alpin. La 8 dimineaţa deja e lumină, însă vreme la fel de rea. Marea schimbare e însă că s-a aflat de noi, se pare: radiourile fac scandal, iar autorităţile explică şi promit. Dar detaliile sunt aproximative: unii ne plasează înainte, alţii după Urziceni, iar alţii pe drumul lateral spre Slobozia.
Posibil să fi fost şi pe acolo blocaje, însă cacofonia săritoare din mass-media ne convinge încă o dată că deruta e mare, deci salvarea nu e de aşteptat curând. Încep să apară momentele amuzante: nişte ziarişti trag de urechi în direct pe primarul de Urziceni (de ce pe el? că între noi şi oraş mai erau vreo trei comune, iar primarul oricum nu prea are ce face în atare situaţii), iar el promite ceai cald şi pături.
Un mare hohot se ridică atunci din coloană – adu-ne benzină, nene, dacă poţi, nu ceai! Dar fireşte că nu poate să aducă nimic, n-are cu ce, aşa că într-o intervenţie ulterioară bietul primar spune că mai bine am veni noi pe jos până la Urziceni, unde găsim adăpost şi hrană. Asta e chiar tare: crivăţul suflă aşa amarnic, încât am văzut oameni făcând pipi în pungă şi crăpând puţin uşa maşinii s-o arunce afară. Ideea că am putea-o lua pe jos 15 km până la Urziceni e din alt film.
Pe la prânz vremea se mai domoleşte şi apar din spate câţiva jandarmi zgribuliţi, cu misiunea să caute urgenţe medicale. Cică au fost debarcaţi cu nişte lopeţi undeva spre coada coloanei, iar imaginea în sine constituie al doilea moment amuzant al zilei: o grupă de jandarmi cu lopeţi, în faţa a câteva sute de maşini şi TIR-uri troienite. Lumea începe să iasă de la adăpost şi se formează iute acea comunitate ad- hoc bazată pe împrumutat lopăţica şi racleta, iar zvonurile şi părerile circulă în unde logitudinale în susul şi în josul drumului.
Orele trec însă şi nimic nu se întâmplă. Exact când începeam să ne temem de o a doua noapte petrecută în câmp, iniţiativa privată se dovedeşte – a câta oară – mai tare decât autorităţile publice: ţărani cu tractoare puternice, americane, vin peste câmp să facă un ban cinstit trăgând vehiculele mici afară din zăpadă.
O volă uriaşă sparge troianul într-o laterală şi târăşte una câte una maşini până la cel mai apro piat drum de tarla. De acolo le preia tot iniţiativa privată, dar nonprofit: băieţii de la club Aventura din Buzău, veniţi pe cont propriu, remorchează cu ATV-uri pe cei care nu pot merge singuri cei câţiva kilometri peste arătura îngheţată, până la capătul coloanei, unde drumul e cât de cât circulabil.
Iar aceasta este marea lecţie a blocajului de la Cotorca, nespusă la televizor: dacă voluntarii şi tractoriştii nar fi spart şirul ca să scoată cam o treime de maşini peste câmp, în timp-record, făcând astfel front de lucru pentru frezele drumarilor, probabil că tot acolo eram şi în ziua de azi. Autorităţile erau complet nepregătite pentru aşa o situaţie.
Din momentul în care au neglijat să patruleze continuu pe un segment de drum, cum făceau pe celelalte, şi s-a produs ambuteiajul, au rămas să se uite neajutorate la noi. Noroc că n-a fost prea frig noaptea aia, minimul coborând doar la -5 o C. Ca exemplu-şcoală de comunicare orizontală proastă între instituţii, poliţia rutieră a lăsat drumul deschis, ore bune după ce se formase blocajul, astfel încât coada s-a tot îngroşat în urmă; bieţii jandarmi trimişi cu mâinile goale să ne ajute ţineau de judeţul Buzău, deci nu puteau patrula până la capul coloanei, care avusese ghinionul să treacă graniţa în Ialomiţa.
Şi lecţia finală: pot să se supere prietenii ecologişti pe mine, dar cât lucrurile vor continua aşa, următoarea mea maşină va fi un 4×4.
Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro