Celebrarea a 20 de ani de la căderea regimului comunist “ceauşist” din România a coincis cu omagierea de către adepţii mişcării comuniste din Federaţia Rusă a 130 ani de la naşterea odiosului lider sovietic – Stalin. Decadenţa politică a regimurilor comuniste în Europa de acum câteva decenii nu a condus însă la stârpirea sentimentelor pro-sovietice sau pro-comuniste din interiorul opiniei publice bulversate de cataclismele economice generate de sistemul liberal-capitalist occidental. În Europa de Est, inclusiv unele state din fostul Pact de la Varşovia (România, regiunea estică a Germaniei), aderenţa la setul de valori, aşteptări şi repere istorice ale unor categorii sociale semnificative continuă să fie impregnate cu substanţă ideologică comunistă. În R. Moldova, aproximativ jumătate din populaţie este ataşată de modelul sovietic de gestiunare a afacerilor statului, punând accentul pe avantajele nivelului de trai; sistemului educaţional, social şi de alimentaţie; calitatea organelor de menţinere a ordinii publice etc.
Bazându-se pe schemele mentale implantate eficient de măşinăria sovietică în memoria colectivă şi cea individuală a cetăţenilor fostelor republici sovietice, dar şi socialiste, Rusia inspiră viaţă în componenta ideologică a politicii sale externe.
Politicile “reformate” legate de identificarea şi stimularea activităţii “concetăţenilor” ruşi (descendenţii sau urmaşii regimurilor comuniste aflaţi în fostele republici unionale), la fel ca şi “interesele ruseşti din vecinătatea apropiată”, se datorează apărării consecvente a amintirilor elogioase despre superioritatea multiaspectuală a URSS-ului.
Pentru a contraria şi a stopa încercările Occidentului de a echivala fascismul şi comunismul, Moscova a desfăşurat o politică neobservată, dar extrem de dinamică şi productivă de atragere a statelor lumii de partea sa, materializată sub votului favorabil pentru rezoluţia ONU privind “Interdicţia unor anumitor practici, care contribuie la escaladarea apariţiei unor noi forme de rasism, discriminare rasială, xenofobie şi formele de intoleranţă aferente” [1]. Deşi, de jure, Rezoluţia Asambleei Generale a ONU, are mai degrabă un caracter declarativ, promovarea ei poate avea un impact politic enorm. Astfel, poziţia Rusiei a fost susţinută de 126 de state, împotrivă s-au pronunţat SUA, iar alte 54 de stat, printre care R. Moldova, Ucraina şi Georgia s-au abţinut.
Printre cerinţele părţii ruse menţionate în Rezoluţia dată se regăseşte scoaterea în afara legii a eroizării acoliţilor fasciştilor, a monumentelor ridicate în numele lor etc. Mai gravă este tentativa Rusiei de a legitimiza limitarea drepturilor şi libertăţilor omului pentru persoanele care contestează rolul Moscovei în cel de-al Doilea Război Mondial. În acelaşi rând de acţiuni se înscrie şi solicitarea rusească ca asemenea cazuri să fie date sub urmărire penală, în conformitate cu Convenţia Internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială (Art. 4). [2]
Nesusţinerea Rezoluţiei de către un număr relativ mare de state, în frunte cu SUA (care s-a opus), a nemulţumit Moscova, care conta foarte mult pe faptul că se va reduce numărul oponenţilor săi externi, precum şi a poziţiilor lor ostile faţă de trecutul sovietic rusesc (fie în cadrul Consiliului Europei, fie în OSCE). Votul negativ al Washingtonului a deranjat cel mai mult autorităţile ruse, deoarece anume americanii au fost promotorii şi susţinătorii fermi ai schimbărilor democratice de pe continentul european în perioadă “perestrokăi”, iar acum forţează extinderea NATO spre Est. Tonul impus de SUA exprimă un nou soi de pionierat, asemănător celui din perioada Războiului Rece, când sub egida americanilor se purta o luptă împotriva comunismului şi a patriei acestuia – URSS.
De fapt, ca şi înainte, autorităţile ruse s-au arătat consternate de faptul că poziţia americană este una opusă, dar în primul rând pentru că, Washingtonul încearcă să ocupe un loc central în campania europeană (extinsă la scară internaţională) de revizuire a istoriei din perioada celui de-al II-lea Război Mondial în detrimentul intereselor ruseşti. Iar în lumina distanţării Georgiei, Ucrainei, iar în ultimul timp şi a R. Moldova, de principiile politicii externe ruseşti, împotrivirea americană pare şi mai simptomatică.
Pe termen scurt însă, mişcarea anti-sovietică care prinde contururi tot mai adânci în Europa de Est, datorită schimbărilor politice curente (în urma alegerilor din iunie 29 în R. Moldova ) sau anterioare (Revoluţiile colorate din Georgia şi Ucraina), poate întâmpina riposta Rusiei doritoare de a-şi restabili ponderea tradiţională în regiune.
În fine, actualitatea şi atractivitatea subiectului ”sovietic” pentru electoratul est-european face ca utilizarea lui să fie imperativă atât pentru forţele pro-ruseşti, cât şi pentru cele ”naţionaliste” incapabile să tolereze experienţa sovietică a Noilor State Independente (statele CSI).
Referinţe:
1. О принятии на 64-й сессии Генеральной Ассамблеи ООН резолюции «Недопустимость определенных видов практики, которые способствуют эскалации современных форм расизма, расовой дискриминации, ксенофобии и связанной с ними нетерпимости», http://www.mid.ru/brp_4.nsf/0/CA3A7E682CABB368C325769300290225
2. Vezi Articolul 4: “States Parties condemn all propaganda and all organizations which are based on ideas or theories of superiority of one race or group of persons of one colour or ethnic origin, or which attempt to justify or promote racial hatred and discrimination in any form, and undertake to adopt immediate and positive measures designed to eradicate all incitement to, or acts of, such discrimination and, to this end, with due regard to the principles embodied in the Universal Declaration of Human Rights and the rights expressly set forth in article 5 of this Convention […]“,
International Convention on the Elimination of All Forms of Racial Discrimination, http://www2.ohchr.org/english/law/cerd.htm
Faptul că rasismul, fascismul sunt stigmatizate nu are nimic rău, mai rău este că , în Rusia renaşte spiritul velokorus, care are nebvoie de simboluri de la Petru cel Mare,Ecaterina II, apoi Stalin, despre care majoritatea ruşilor spun că a luptat singur împotriva lui Hitler. Este un fals, Stalin a vrut să demisioneze în 22 iunie 1941, speriat de atacul Germaniei naziste ( fapt consemnat de istorici), după ce în august 1939 a semnat acordul care a dezlegat mâinile lui Hitler pentru a ataca Polonia şi alte ţări.Nu se poate nega, totuşi, faptul că rezistenţa asrmatei sovietice s-a bazat şi pe propaganda ţo cultul lui Stalin, dar se trece cu vederea sprijinul material imens primit din Occident.Acelaşi Occident care a tratat cu Hitler de parcă aveau cu cine să trateze ceva. Eroarea, calcul? Cert este că Occidentul dorea dispariţia lui Hitler şi Stalin totodată. Eroare absolută.Ca şi China, Rusia este o putere căreia nu i se poate impune din afară şi, cred, nici din interior un standard occidental.Tradiţia lor este de a fi mari şi tari. totul este să fie limitate aceste tendinţe.