Am vrut să intru într-un cinematograf,
Fiindcă auzisem că aş putea să mă cunosc.
Din nefericire, nu mai erau bilete;
Dar m-am zărit cu un bilet în plus,
Mi l-am vândut
Şi am intrat în sala de proiecţie.
M-am aşezat în primele rânduri.
Dar, când filmul a început,
Am descoperit că nu vedeam nimic,
Fiindcă mă aşezasem chiar în faţa ochilor mei.
Am privit în dreapta şi, remarcându-mă,
M-am rugat să facem schimb de locuri.
Am acceptat şi m-am schimbat cu mine însumi.
Dar nici acum, deşi mă vedeam pe ecran,
Nu reuşeam să mă înţeleg.
Am ieşit din cinematograf,
Am intrat într-un bar
Şi m-am băut sub formă de cafea.
Am pornit pe străzi, căutându-mă disperat.
E drept, mă vedeam peste tot;
Dar treceam atât de repede
Pe lângă mine însumi,
Încât nu aveam timp să mă analizez.
Atunci m-am îndrăgostit de mine;
M-am însurat, dar am divorţat îndată,
Pentru că nu reuşeam să mă cunosc.
Apoi m-am dus la un doctor,
Care semăna uluitor cu mine.
El mi-a prescris să mă înghit de trei ori pe zi,
Sub formă de pastile;
Dar nici asta nu m-a ajutat.
Nefericit că nu mă puteam determina,
În jur neexistând decât eu,
Am renunţat la a-mi găsi sistem de referinţă.
M-am sinucis şi m-am îngropat,
Bineînţeles în mine însumi,
Deşi eram obosit să mă învârtesc
Mereu, în jurul meu;
Eu fiind spaţiu,
Timp,
Materie,
Şi antimaterie.
Apoi, văzându-mă mort,
Am început să-mi intonez un marş funebru.
Dar deodată am avut o revelaţie:
Nu eu scrisesem marşul, ci un oarecare Chopin!
Mai exista deci şi altcineva în jur,
Cineva pe care nu-l văzusem,
Pentru că mă căutasem numai pe mine.
Atunci am vrut să mă ridic din mine
Şi să-l caut,
Ca alături de el să mă pot determina.
Dar era prea târziu,
Căci murisem demult,
Şi începusem deja să mă descompun
În mii de EU.