ACUM.TV

Ca alţi mari romancieri ai lumii, Herta Müller, cunoscută pentru atitudinea sa civică, morală, ştie să-şi asume şi o atitudine auctorială etică, şi, de asemenea, scrie cu talent şi profesionalism. Urmăreşte în romanul “Animalul inimii“ propria sa viaţă petrecută în România ceauşistă, sentimentele sunt porţionate, spaima şi greaţa provocate de o lume totalitară, de dictator şi caraliii lui torţionari sunt estompate.

Ingeniosul titlu, “Animalul inimii”, leagă, venind dintr-o legendă şvăbească, scene din diferitele vârste narate, începând din copilărie cu zicala bunicii “cântătoare”: “Odihneşte-ţi bine animalul inimii că tare mult te-ai jucat azi.” Mai târziu, din energie diminuată, animalul inimii ia locul spaimei şi se retrage în burtă, sau se mută din inima mortului tată în bunica cea vie, “cântătoare”. Animalul inimii denumeşte şi inima, ca simplu organ anatomic, dar şi emoţiile.
Relaţia copil – tată (“Un război pierdut, un soldat SS întors acasă” ) refugiat în alcool şi muzică e începutul unei vieţi dure, al unui dat, mai târziu imaginea autoritară a tatălui e înlocuită de una mai teribilă, a securistului.

Lipsa de intimitate, de identitate, indiferentismul sunt tare ale epocii comuniste de care personajul narator, o tânără care va reuşi să scape din lagărul comunist, învestită cu biografia autoarei, îşi dă seama în adolescenţă, în cămin, de zelul paznicilor dictatorului, de gustul (acru! de fructe verzi, necoapte, rupte devreme şi pe furiş) al sărăciei , la fel de renegarea părinţilor, rezistenţa prin furt de la stat a celor care muncesc, privaţi de bani şi alimente. Furatul devine o trăsătură socială, un semn de curaj şi rezistenţă la înfometarea la care este supus întregul popor, dar şi un semn de degradare morală comună. Scriitoarea face elogiul ironic şi hiperbolic al acestei metehne, amintind de personajul maniac Denny din “Sufocare” de Chuck Palahniuk , care aduna pietre sa-şi facă o locuinţă: “ “Muncitorii fură deşeuri de lemn şi fac din ele parchet, îi spuse Georg lui Edgar. Cine nu fură, nu este luat în serios la fabrică. De aceea, chiar dacă toată duşumeaua locuinţei e parchetată, ei tot nu pot să înceteze să fure şi să-şi pună parchet. Şi-l pun pe pereţi, până sus, pe tavan.”
Violarea intimităţii nu este doar făcută de cei ce spionează pentru dictator, ci şi de apropiaţi, porneşte chiar din perspectivă narativă, cititorul pătrunde şi el deodată în paginile întinatei Lola, care se sinucide în mod suspect în dulapul căministelor. Până şi după moarte amintirea ei este pângărită, fiind renegată, exclusă din partid şi exmatriculată.
Educaţia dură e asumată pe un ton pasional, rar în economia romanului, patetic- înălţător, de un patriotism tragic: “ Am devenit copilul lui şi am fost silită să cresc împotriva morţii. Mi s-a vorbit pe un ton şuierător. Mi s-a dat peste mâini şi am fost străfulgerată cu privirea. Dar nimeni nu m-a întrebat vreodată în care casă, în care loc, la care masă, în ce pat şi în ce ţară aş fi vrut să merg, să mănânc, să dorm, sau să iubesc pe cineva cu frică, mai mult decât acasă.”
Obiceiuri mai vechi româneşti (dacă eşti supărată, dacă ai sufletul încărcat fă curat în şifonier, sau în cămară), sau mai noi, recompun realitatea cenuşie. Oamenii încearcă să fugă peste graniţă, traversând Dunărea, evadând de cele mai multe ori în moarte. Rămân în amintirea câtorva, sau sunt povestiţi de lucrurile personale rămase de pe urma lor.
Libertatea nu există decât în gând, sau în şoaptele celor mai curajoşi, care apoi sunt urmăriţi şi maltrataţi de oamenii dictatorului (visele, “se potrivesc în gură, dar nu şi pe hârtie “).

Imagini absurde şi personaje absurde, privite din perspective magică a copilăriei pe tot parcursul romanului, intersectându-se cu perspectivele altor vârste ale vocii narative, personaje venite parcă din lumea diafană şi absurdă a lui Lewis Carroll, populează realitatea hâdă contemporană: nebunii oraşului, pitica din Piaţa Traian, cea puioasă, filozoful care “confundă stâlpii de telefon şi trunchiurile copacilor cu oamenii, ajuns de pe culmile spiritului la cumplită degradare, “le povestea fierului şi lemnului despre Kant şi despre cosmosul oilor rumegătoare”, bea rămăşiţele din paharele lăsate de clienţi pe mesele bodegii, şi le spăla “cu barba lui lungă şi albă”; bătrâna cu pălărie din hârtie de ziar, prinsă în bolduri, trăgea după ea o sanie cu doi saci indiferent de anotimp, frizerul crede că bunicul are buruieniş în cap şi unghiile i se vor face lopeţi fără intervenţia sa miraculoasă, mama leagă copilul de scaun cu multe cordoane, Lola prăjeşte ouă pe fierul de călcat, le răzuie şi le mănâncă. Un copac cu uşă care dă într-un spaţiu închis, într-un dulap, fără o perspectivă largă ca-n “Şifonierul, leul şi vrăjitoarea” de C. S Lewis, are un corespondent cum pătrunzi mai adânc în roman, o ieşire undeva, într-un trotuar , copac care se deschide spre un peisaj dezolant, spre casa torţionarului, zelos securist. Şifonierul e locul spânzurării Lolei, dar şi locul de păstrare a poeziilor răposatului Georg, aruncat de la etajul 5.
Moartea lui e sugerată în puţine cadre, ca-ntr-un scenariu cinematografic: “La şase săptămâni de la plecare, Georg zăcea în zorii zilei, la Frankfurt, pe caldarâm. La etajul cinci al palierului era un geam deschis. În telegramă scria: A murit pe loc.”

Mai mult decât subiectul unei cărţi contează felul în care e scrisă, desigur.
Discursul narativ impregnat de un lirism profund, existenţial, nu urmăreşte subiectul, ci îl fragmentează fără o ordine prestabilită, mixează un puzzle pe care-l va dezlega cititorul. Poţi începe romanul dinspre sfârşit, sau poţi alege fragmente aleatorii de lectură, însă parcurgând toate piesele fragmentate, de oriunde ai lua-o, subiectul se va întregi treptat, îl vei compune.
Faptele autobiografice sunt şoptite uneori, prinse în cuvinte care mai mult sugerează, decât spun, gestu acesta ţine de anii petrecuţi în România lui Ceauşescu, de felul de a spune mult în cuvinte puţine, prin semne, aluzii, grimase.

Lumea care populează această carte este absurdă şi poartă toate caracteristicile curentului, aşa cum le vedea şi Eugene Ionesco: un decalaj între ideologie şi realitate, fapte simple, dar fără înţeles, oamenii care rătăcesc fără scop, despărţiţi în mod brutal, sau tragic de rădăcinile lor.
Vocea poetică narează într-un limbaj evocator şi răsfăţat intră în şablonul fiecărei vârste, păstrând lentila magică a viziunii inocente, sau a străinului.

Herta Müller, “Animalul inimii”, Editura “Polirom”, 2006

Articolul poate fi citit şi în Revista Nouă, nr 12, 2009

Acest articol a fost publicat luni, 21 decembrie 2009 la rubrica Libris.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.