ACUM.TV

Ce înseamnă de fapt a călători? S-au scris milioane de articole despre acest subiect, unul în plus cred că nu strică nimănui. Există, desigur, numeroase ierarhii ale călătorului. Există, bunăoară, turistul care pentru a povesti prietenilor despre locurile vizitate trebuie ca mai întâi să îşi developoze fotografiile, apoi există VIP-urile, aceia care văd lumea din spatele gemurilor fumurii ale maşinilor sau de pe fereastra unui hotel luxos cu multe stele şi mai există individul care , ajuns într-o ţară străină, circulă cu autobuzul sau metroul şi intră în contact cu lumea reală, de dincolo de broşurile fermecătoare ale agenţiilor de turism. Personal, prefer a treia tipologie. Dincolo de toate acestea, însă, a călători este un remediu împotriva oricărui fel de prejudecăţi şi cel mai puternic antidot împotriva rasismului şi urii în general. Poţi descoperi la un moment dat că nu diferenţa dintre culoarea pielii ne face diferiţi, ci educaţia, experienţele de viaţă, codul moral şi principiile în care credem. Oameni cu orizont limitat sau dimpotrivă, deschişi şi inteligenţi există în toate colţurile acestei planete pentru că dincolo de naţionalitate sau “rasă”, substratul nostru uman este comun. Se spune adesea că ndivizii cei mai periculoşi sunt aceia în a căror casă nu găseşti nicio carte. Aş mai adăuga un criteriu: orice discuţie serioasă alunecă spre clişeu şi patetism inutil atunci când interlocutorul este o fiinţă umană care nu obişnuieşte să călătorească. Excepţii există, cea mai cunoscută dintre ele fiind chiar Immanuel Kant. Nu vorbesc însă despre excepţii şi nici despre oameni excepţionali.

Tradiţional, indienii nu sunt recunoscuţi ca globetrotteri. Mulţi dintre ei nu au călătorit dincolo de graniţele propriului lor stat (şi nu mă refer aici la statul naţional). De regulă, ca şi în România, aceştia sunt în mare măsură “patrioţii”. Discursul lor abundă în superlative absolute, mândria propriei lor naţionalităţi întunecă orice urmă de luciditate şi distanţă. Odată, în metroul din New Delhi, am fost surprins să aflu din discuţia cu un indian, că acesta este singurul metrou din lume. La fel cum, în discuţia cu un român, cu ceva ani în urmă, am fost cel puţin la fel de surprins la auzul ideii că bucătăria românească are o grămadă de preparate pe care nu le găseşti niciunde în lume (mi s-a oferit ca exemplu mămăliga). Cum eu ştiam cu precizie că atât metroul cât şi mămăliga sunt realităţi frecvente în spaţii culturale diferite, m-am simţit incapabil, în ambele cazuri, să duc conversaţia mai departe. O altă trăsătură comună a “patriotului” român şi indian este permanenta frică de alterare a tradiţiilor în contact cu alte culturi. Românii se plâng adesea că americănismele şi Europa occidentală vor înlocui forţat şi inevitabil, “obiceiurile noastre naţionale”, indienii (în special, cei trecuţi de o anumită vârstă) se tem că din aceleaşi direcţii vor veni ameninţările fundamentale la adresa modului lor de viaţă. Ceea ce uită şi unii şi alţii este că o valoare culturală, oricare ar fi ea şi oricum s-ar manifesta, rezistă ca valoare doar în măsura în care se deschide către alte valori. Clopotul de sticlă sub care încercăm să ne protejăm tradiţiile nu va face altceva decât să le răpească oxigenul necesar dezvoltării. Nimeni nu e naiv: unele tradiţii vor dispărea, dar nu pentru că au fost cotropite de americani, ci pentru că nu mai au ele însele energia de a se perpetua.

Mai deunăzi, vizitând Fortul Roşu din New Delhi, m-am oprit îmoreună cu prietenii mei indieni la un pahar de ceai (apropo, în India există acelaşi cuvânt, “ceai”). Alături de noi a apărut un individ care, după aspect, părea a fi un shadu. Shadu este omul ce îşi petrece o bună parte a anului în păduri, departe de orice aşezare umană, meditând fără să mănânce sau să bea ceva în timpul meditaţiilor. Un shadu are plete şi o barbă impozantă, impunând un soi de respect mistic. Indienii m-au întrebat dacă vreau să fac o fotografie alături de el. Uimit că acest lucru este posibil, am acceptat. După ce mi-a aflat intenţia şi suma pe care urma să o plătesc în schimbul fotografiei, shadu m-a privit şi a spus: “bacşiş”… O altă clipă de uluială: care va să zică “bacşiş” e un cuvânt universal, cunoscut până şi de misticii indieni! Dorea bani în plus… Am refuzat să mă târguiesc, nu pentru că suma ar fi fost exorbitantă (ceva în jurul a 50 de cenţi americani), ci pentru că am fost convins că persoana din faţa mea nu e un shadu autentic. Bănuielile mi s-au confirmat ulterior. Mi-am adus aminte atunci că în România, la colţuri de stradă, se mai găsesc şi astăzi falşi preoţi sau pseudo-măicuţe care cer bani pentru o mănăstire imaginară. Iată, deci, că alterarea autenticului nu vine întotdeauna din afară, ci porneşte de cel mai multe ori chiar din interior. Patriotismul care se manifestă (atât în India cât şi în România) prin izolare şi refuz al modernităţii nu poate, deci, garanta păstrarea tradiţiilor. Şi asta pentru simplul motiv că tradiţia însăşi, oricare ar fi ea, este inevitabil afectată de modernitate, trăind în mijlocul ei.

În cele mai multe dintre cazuri, ceea ce înţelegem la nivelul limbajului comun prin “patriotism” nu e decât un construct artificial, o noţiune eminamente politică. Evident, visul oricărei clase politice este acela de a convinge electoratul (sau “poporul”, cum se mai spune pe la noi) că trebuie să îşi iubească ţara necondiţionat. Căci, vorba lui Ludovic al XIV-lea, politicienii de mâna a doua cred mai mereu că “L`Etat c`est moi”. Cât de confortabil trebuie să se simtă ştiind că, orice ar face, se pot ascunde în spatele “patriotismului”, invocând “mândria de a fi român”. Patriotismul, însă, nu are nimic de a face cu acest adverb “necondiţionat”. Patriotul adevărat nu poate iubi inclusiv metehnele ţării sale, ci încearcă să le schimbe printr-un exerciţiu critic şi continuu de rigoare şi luciditate.

Acest articol a fost publicat duminică, 20 decembrie 2009 la rubrica Polemica.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.