ACUM.TV

5. ROMANE NESCRISE

Privesc de departe Dorohoiul copilăriei şi tinereţii mele, cu dimineaţa din ziua târgului, cu forfota căruţelor încărcate, în drum spre piaţă sau obor, cu gospodinele ieşite în fugă să prindă câte o găinuţă mai ieftină, pe care o controlau dacă are destulă grăsime, cu vecinele care intrau de la una la alta, pentru puţină sare, un ou, puţin zahăr până mâine, şi totodată să povestească tot ce a auzit despre celelalte vecine, într-o limbă plină de bucuria de a trăi, cu necazuri cu tot, pe care numai cine ştia idiş putea s-o simtă. Casele micuţe se îngrămădeau una în alta, lipite câte trei, patru, cinci, între ele, cele din mijloc, aveau lumină numai prin gemuleţul de la uşa de la intrare. Sâmbătă seara înainte de apus, se aşezau în faţa casei, cu câte un scăunel, şi un pacheţel de sâmburi de 25 de bani, femeia şi bărbatul. Priveau cu ochi critici, la fiecare fată care trecea fericită la braţul logodnicului şi nu ştia că i s-a strâmbat dunga de la ciorap. Aproape toţi erau săraci, croitori cârpaci, dar şi câte un croitor \”de lux\” câte o croitoreasă \”de elită\”, care primeau băieţi şi fetiţe de 9-10 ani să-i înveţe meseria dar îi ţineau mai mult ca servitori, erau frizeri, cizmari, care puneau pingele, tăietori de lemne, dogari care făceau butoaie pentru vin sau murături, tinichigii, care puneau tablă pe case, sau reparau unelte din tablă, potcovari, harabagii care făceau transporturi de cereale, cu căruţe mari şi cai puternici, vânzători de gheaţă, măcelari, covrigari. Omul cel mai sărac din oraş, era sacagiul, care trecea dimineaţa cu sacaua şi vindea apă la cei care nu aveau fântînă aproape. Cei cu dughene cu vopsele şi chindrus, cu aţă, ace, agrafe, cu fondante, sucuri, sifon, erau mai înstăriţi. Femeile nu aveau de obicei nici o meserie şi erau \”casnice\”. Negustorii se cunoşteau şi se clasificau după burtă: cu cât era mai mare, cu atît aveau mai mulţi bani. Cei mai rotofei , erau negustorii de pielicele de miel, cumpărate şi plasate \”clandestin\”. Era o singură fabrică, Fabrica de cărămidă şi un singur inginer, erau câţiva doctori, care erau aduşi cu trăsura la casa bolnavului, ziua sau noaptea şi erau plătiţi după numele pe care şi-l făcuseră, erau profesori foarte respectaţi, toţi erau culţi şi veneau din familii cu bani, fiindcă pe vremea când au învăţat ei, învăţământul era foarte bun, cu mari exigenţe în toate domeniile, dar şi foarte scump.
În oraş nu era curent electric, deci nu existau electricieni, nu era canalizare, nu existau nici instalatori, astea sunt neologisme care au apărut mult mai târziu.
Era în oraş o staţie locală de difuziune, încă nu exista la noi radio, dar aveam difuzoare, la care ascultam postul naţional de radio şi la 7 seara începea programul local. În fiecare seară începea cu Rapsodia română, a celui mai onorat concetăţean al judeţului, George Enescu. Era în oraş şi casa lui, devenită mai târziu muzeu.
În Dorohoi trăiau în bună înţelegere ortodocşi, evrei, ţigani şi puţini catolici. Stăteam în stradă impresionată când trecea o şatră de ţigani, cu căruţele, şi cu familiile sub corturi, cu bulibaşa pe capră şi fetele cu salbe galbene de bani, ieşind din părul negru, încârlionţat şi cercei roşii, ca bobul de cireaşă, dar mai întipărit în minte mi-a rămas acel \”doamne miluieşte, doamne milueşte\” cântat de patru popi în urma dricului şi dascălul în spatele lor, mişcând cădelniţa în desele înmormântări.

Evenimentele aşteptate de toată lumea erau nunţile. Invitaţii se îmbrăcau cu singurul costum, periat, femeile cu singura rochie, cu care mergeau şi la marile sărbători. Nepoftiţii se uitau prin geamuri, pe din afara sălii, măcar să vadă mirele şi mireasa.
De obicei la noi, se făcea un şidăh, o peţitoare cu experienţă care alegea mirele după criteriile părinţilor fetei.
Despre fata unui speculant de piei trebuie să vă povestesc.
Domnişoarei Zeti, o fată cuminte de la Săveni, soră medicală, modestă la inteligenţă, dar din părinţi bogaţi, i s-a propus băiatul lui Şeiva, şi el nu prea înzestrat de la natură, dar ajuns inginer, cu eforturile mamei sale. S-au văzut şi s-au plăcut, restul, cu zestrea era problema părinţilor. Au fixat nunta şi zestrea iar la timpul potrivit, fata şi mama, au fost invitate de Şeiva, pentru ultimele amănunte. Gazda aducea liniştită farfurioarele cu dulceaţă şi paharele cu apă, dar ce era în inima lui Ruholă, mama lui Zeti, numai ea săraca ştia. Ar fi făcut orice ca tăcerea să dureze cât mai mult timp. Iată ce tragedie ascundea. Inima ei pentru singura fată, o durea mai mult decât bătaia cu biciuşca primită de la bărbatu-su’, de s-a urcat pe acoperişul casei(şi pe cuvîntul meu că era adevărat, ştiu asta din surse foarte sigure). Se întâmplau şi asemenea lucruri, dar se trăia cu buzele \”cusute\”, nu cumva să iasă ceva în afara pereţilor întunecoşi ai casei.
Cu câtva timp în urmă, tatăl fetei a simţit că banii erau în mare pericol, de când miliţia începuse să facă controale inopinate pe unde avea informaţii, că ar fi bani nejustificaţi. Într-o zi, când erau singuri, s-a sfătuit cu nevasta să ascundă banii în sobă, şi să mai pună în faţă câteva cărămizi. După ce s-au terminat controalele, s-a terminat şi vara, şi toamna şi a venit iarna, Ruholă a aprins focul în sobă. Când şi-a dat seama ce-a făcut, era prea târziu, majoritatea hârtiilor au ars şi aşa, acasa la Şeiva, viitoarea cuscră cu ajutorul lui Dumnezeu, trebuia să explice teribilul secret. Sami, aşa-zisul viitor mire, a sărit primul de pe scaun. \”Nu-s banii, nu-i nunta!\” Şi Zeti, aşa-zisa viitoare mireasă, a sărit: \”Astea sunt vorbele tale de iubire? Nu mă mărit!\” A sărit Ruholă, mama lui Zeti, a prins-o de păr pe fică-sa, a zvârlit-o înapoi pe scaun şi a ţipat la ea \”Tu să taci, nu-i treaba voastră, ieşiţi afară! Eu cu Şeiva vom rezolva problemele\”.
Şeiva ştia că \”bogatul când sărăceşte e mai bogat decât săracul când se îmbogăţeşte.\”, şi a fost de acord şi cu partea de zestre care rămăsese, oricum, nu era uşor să găseşti o fată de negustor adevărat. Pe urmă, s-a mâncat şi s-a băut şi s-ar mai fi vorbit şi azi de nunta lor, dacă n-ar mai fi fost multe alte cununii şi tot atâtea romane nescrise.
Când priveşti cu dragoste şi recunoştinţă în urmă, la meleagurile vârstei fără de vină, poţi aduna puterea sufletească să te uiţi cu curaj înainte.
felicia_herscovico@yahoo.com

Acest articol a fost publicat duminică, 13 decembrie 2009 la rubrica Poeme, Eseuri, Proza.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.