Pe cand aveam doar 16 ani, in perioada de liceu, cu doua clase mai mica, era o fata deosebit de dulce si frumoasa, bruneta, cu ochi caprui-negri, cu privirea incruntata si neastamparata. Am s-o numesc C. Nu-mi amintesc cum am inceput sa vorbesc cu ea, pe atunci eram destul de aratos, erau altii mai aratosi ca mine, dar fiind destul de dinamic si risipit (cam ca azi) in mai multe domenii (sport, teatru, matematica, etc…), aveam si eu succes la fetitele din liceu. Imi placeau cele cu cel mult un an mai tinere decat mine sau de varsta mea.
Povestea a inceput prin preajma Cismigiului, C. locuia in asa-zisul bloc „Diham”. A fost o legatura frumoasa, de adolescenti, eu am fost primul ei sarut (aici versiunile difera, eu tin minte primul sarut in Cismigiu, ea- pe terasa apartamentului in care locuiam, cu vedere spre Cismigiu, in blocul Spicul, la etajul 5). Dar amandoi ne aminteam ca eram personajul dominant al relatiei (se putea altfel?), doar era normal, ea fiind de sex feminin, ca eu sa-i dau ordine, nu-i asa? Nu va speriati, de 25 de ani ma las dominat de femei, sunt o victima, o zdreanta lipsita de sira spinarii… Nu-mi plange nimeni de mila?
Prietenia a durat doar vreo trei luni, se pare ca am petrecut la niste „ceaiuri”, ne-am plimbat prin parcul copilariei noastre, ne-am sarutat din cand in cand, tin minte bine buzele ei, ochii, pletele pe care imi placea sa le mangai, firea ei, putin recalcitranta. !poza132!
Apoi legatura s-a intrerupt, o consideram prea frageda, avea doar 14 ani. Stiu ca in Romania ma gandeam din cand in cand la ea, imi parea rau ca am renuntat, dar pe atunci preferam fetele mai mature. Pe la 17 ani am cunoscut-o pe J. pentru care am scris poezia „TU” si altele, datorita careia am inceput sa scriu versuri, dintr-o ambitie, sau spirit de competitie, dar asta e alta poveste, poate va veni si timpul ei. Nu m-am mai gandit la C., eram topit dupa muza mea, care ma zapacea cu capriciile ei. In 1970, 21 ianuarie, la 18 ani si jumatate, s-a petrecut marele eveniment istoric: Vlad Solomon, impotriva vointei lui, indragostit lulea de inspiratoarea versurilor sale (si al unui inceput de roman, ramas la aceeasi faza), a fost adus de parinti in Israel. Pe aeroportul Baneasa, intorcandu-se spre prietenii care-l insoteau, a strigat:
– Ma voi intoarce, va voi scrie cu sangele meu!
*
* *
Au trecut cateva anotimpuri. Suntem in anul 1972, cred, in Rishon LeZion, eram student la Facultatea de Teatru, sectia Regie, la Universitatea din Tel Aviv. Locuiam impreuna cu parintii si bunica din partea mamei intr-un apartament inchiriat, la cateva minute de statia centrala de autobuze din Rishon LeZion, de unde trebuia sa iau autobuzul spre Tel-Aviv, apoi un altul spre Ramat-Aviv. In centrul orasului era un orologiu care m-a inspirat sa scriu o proza, devenita mai tarziu piesa de teatru. Era o zi primavarateca. Eu ma indreptam spre centru, priveam orologiul, care ma captiva, de trei zile indica aceeasi ora, 3:30. Era stricat, evident, dar eu am simtit deodata ca timpul s-a oprit, ca niciodata nu va fi 3:31. Si, brusc, m-am gindit la C., o nostalgie inexplicabila, ma obseda, ii desluseam silueta, privirea ei banuitoare, sprancenele incruntate, buzele senzuale, tenul neted… Nu reuseam sa alung imaginea ei, simteam ca-mi vibreaza tot corpul, tremuram, mergeam spre statia de autobuz, dar o simteam pe C. din ce in ce mai aproape, eram deja pe strada principala, zapacit, confuz, C. si iar C., retraiam clipele petrecute impreuna, poate altfel decat se desfasurasera, apoi am simtit un val de caldura, m-am intors si am vazut-o. Venea spre mine, credeam ca visez, era chiar ea, nu parea deloc surprinsa sa ma vada, eu eram atit de uimit incat, paradoxal, am salutat-o de parca era cel mai firesc lucru s-o intalnesc in Rishon LeZion.
Nu stiam nimic despre originea evreiasca a ei, in Romania nu discutasem cu C. acest subiect, eu aveam un nume clasic evreiesc, dar ea nu, avea cel mai banal nume romanesc, nici prin gand nu mi-ar fi trecut ca e evreica si ca o voi revedea in Israel. Am stat de vorba foarte putin, cateva minute, cred ca am intrat cu ea intr-o farmacie, eram atat de fastacit, incat am vorbit doar prostii si am incercat, fara succes, sa fiu glumet si simpatic. Am aflat ca venise cu familia, locuia in acelasi oras, dar invata ebraica intr-un kibutz, departe de centrul tarii. Aici filmul se intrerupe, nu-mi amintesc nimic, se pare ca ne-am intalnit o data sau de doua ori, m-a vizitat in apartamentul meu din strada Gordon, i-a cunoscut sau reintalnit pe ai mei si cam asta-i tot, nu ne-am mai vazut, a disparut in ceata, precum venise, drumurile s-au incrucisat pentru scurt timp, apoi… Acesta a fost primul moment de telepatie intre mine si C. Nu si ultimul.
*
* *
Au trecut peste 30 de ani. In tot acest timp m-am gandit uneori la C., poate locuia in Israel, poate ajunsese pe alte meleaguri. Cu mine s-au petrecut atatea, incat as avea nevoie de doua vieti sa o povestesc pe a mea, unele momente traite sunt atat de ciudate, incat ma intreb daca nu le-am visat.
In octombrie 2002 a murit tatal meu, Benedict Solomon, poate ati citit cateva din poeziile sale.
Era medic, a inceput sa scrie cand a iesit la pensie, nu mai scrisese din copilarie, cand compunea versuri pe care le trimitea, pe ascuns, mamei mele, deportata cu intreaga ei familie, in Transnistria. De unde au revenit doar 13, salvati multumita bunicii mele, personaj de roman, care, „ghicind in carti” ucrainienilor si ofiterilor din armata romana ce „administrau” lagarul, le-a lasat impresia ca e vrajitoare si si-a salvat parte din familie. Bineinteles ca ea insasi nu credea in minciunile pe care le debita, dar o nimerea la fix, era foarte intuitiva, probabil ca am mostenit-o, va voi povesti odata despre intuitiile mele, cum am inceput sa „citesc in ceai verde” -dar si aici – o alta poveste. Tatal meu a murit de cancer, boala de familie, dupa doi ani de suferinta crunta, de fapt ca urmare a unei septicemii post operatorii, dupa un sarcom, care nici macar nu fusese cancerul initial, de colon. Mi-am petrecut nopti lungi, triste taceri, alaturi de el, in acelasi spital in care lucrase in Israel, la Asaf HaRofe, trecand din sectie in sectie, mereu la usa salilor de operatie (aceleasi in care operase el insusi, cu numai 15 ani in urma), pe scaun, langa patul lui, in timpul sedintelor de chimioterapie… Cateva luni inaintea mortii lui am reinceput sa ma gandesc la C. Le povesteam celor apropiati, asistentei mele, prietenei mele, despre C., despre imaginile care, pe toata perioada dinaintea sfarsitului chinurilor tatalui meu, nu-mi dadeau pace. Chiar la inmormantare, la cimitir, mi s-a parut ca o zaresc printre cei veniti, stiam ca nu putea fi acolo, dar o simteam in apropiere. Si in luna de doliu, pana la dezvelirea pietrei funerare, zilnic, ma gandeam la C.
Dupa o luna, cand am intrat in apartamentul tatalui meu, sa caut documente si sa fac putina ordine, intr-o punga de plastic am gasit scrisori, ilustrate si fotografii pastrate si ascunse in fosta mea camera. Prima pe care am scos-o a fost o vedere trimisa dintr-un kibutz din nordul tarii, acum 30 de ani.
Erau doar citeva cuvinte: „Vineri ma intorc la Rishon LeZion, raman pana Duminica. Daca vrei, putem sa ne vedem. C.”
(va urma)
Am recitit cu placere partea intaia din ciclul Telepatie, o scriere care captiveaza tocmai prin sinceritatea si simplitatea sa. O citesti dintr-o rasuflare, intrebandu-te cum de nu ti-a trecut prin minte s-o pui tu pe hartie ? Cred ca sunteti de acord cu mine ca avem cu totii o prima iubire neimplinita de care suntem bantuiti toata viata si chiar daca o regasim in spatiu, am pierdut-o iremediabil in timp. Tanjim mereu dupa ea si fiecare noua iubire o comparam cu obstinatie cu cea dintai. Cu care nu se poate masura…Nu-i asa?
Cît de multă dreptate aveţi!
am citit cu plăcere, Vlad Solomon este şi un poet subtil, valoros, cu prietenie, succes