În urmă cu un secol și jumătate, domnitorul Cuza abdica sub presiunea “monstruoasei coaliții”. Astăzi, adversari politici tradiționali pactizează împotriva președintelui-candidat Băsescu. De ce conducătorul statului este perceput ca dușman comun? Și mai ales, cine va învinge acum?
Ciclicitatea istoriei e departe de a fi o lege, dar lecțiile ei trebuie învățate de fiecare dată. Cuza a susținut un șir de reforme menite sa europenizeze Principatele, însă clasa politică s-a simțit amenințată de inițiativele charismaticului domnitor. Reforma electorală desființase monopolul boierimii asupra puterii, iar cea agrară nu putea fi continuată decât prin exproprierea marilor moșieri.
După 7 ani de domnie, Cuza a abdicat în urma loviturii de stat, iar pe tron a fost adus un tânăr principe prusac, neinfluențat de rivalitățile autohtone – viitorul rege Carol I. Sub domnia sa, România a căpătat maturitatea politică și și-a câștigat independența. Industria s-a dezvoltat într-un ritm fără precedent iar cultura a înflorit extraordinar.
Ce s-ar fi întâmplat dacă Cuza nu abdica? E posibil ca reforma agrară să fi avut loc mult mai devreme și să fi prevenit apariția răscoalelor. În egală măsură, criza politică marcată prin asasinarea liderului conservator ar fi putut degenera în război civil.
Astăzi, mănușa refuzată de domnitor a fost ridicată. Băsescu candidează pentru un nou mandat în care susține reforma politică și luptă împotriva “oligarhilor” și a “mogulilor”. Ca în trecut, liberalii și social-democrații se coalizează promovând un independent ca premier. Este greu de prevăzut cine va fi învingătorul în condițiile unui vot acordat emoțional. Pe de o parte, accentele dictatoriale îndepărtează un electorat marcat de comunism. Pe de altă parte, ezitările sau inconsistențele politice descurajează alegătorul exasperat de criză sau corupție.
Indiferent de rezultat, provocările adresate viitorului președinte sunt similare celor asumate de tânărul Carol I. Relansarea economică, educarea clasei politice si afirmarea în plan internațional vor fi obiective prioritare în agenda prezidențială.
În egală măsură, responsabilitatea aparține clasei politice, ce trebuie să identifice în șeful statului reperele interesului național, și nu un inamic comun. Iată un exercițiu întotdeauna dificil în condiții de criză economică și politică, și imposibil de evitat.
“Nimeni nu valorează mai mult decât ambițiile sale” scria în Memoriile sale împăratul Marcus Aurelius, ajuns la maturitate politică. Nimeni, mi-aș permite să adaug, nici măcar un popor.
De acord, articol bine scris, numai citatul induce o neclaritate, ambiţiile cuiva pot fi mult peste merite, de pildă Geoană şi Crin.In privinţa Băsescului, sarcina este prea mare pentru el şi pentru mulţi ca el, ce facem? Aducem un principe străin, Johannis I-ul? Glumesc, omul este de treabă, poate sistemul american ar fi eficient şi aici, dar cine să-l aducă? Poate sistemul francez, cu un preşedinte „mai tare” ? Teme şi temeri. renunţ la exemplele cu Franco, Ataturk, deşi România se află cu democraţia cam prin anii 30, dacă nu mai în urma unor ţări din Vest, pe la ănceputul secolului XX..