este, iar, 5 decembrie… este ziua noastră, iubitule! ne cunoaştem de un an. mi-aduc aminte de cel care stătea în faţa mea, scriind cu fum lunatic… Daniela Voiculescu. am păstrat hârtia, deşi logica o găsea inutilă! nu am avut nici cea mai mică bănuială că ea va fi martorul…
mă cuprinde inelul amintirilor şi sângele meu se face o ploaie de smarald, grăbindu-mi naşterea unui poem! mi se face dor de primăvara din palmele tale, unde luna creşte din visele de dragoste, culese mănunchi lângă mănunchi, rotunjindu-se ca lumina albastră a scarabeului egiptean! mi se face dor de fericirea pe care o simt atunci când alergi spre mine, fără să mai pui întrebări! şi mă pierd în secundele care-au purtat rochii cu romburi, unindu-ne dulce, afându-ne ca pe miezul migdalei… şi mă pierd în zâmbetele care-au plutit pe aripile destinului! recunosc constelaţia noastră, inima ei, pulsând glorios, nobil, precum un motiv decorativ cu capete de homa… recunosc drumul ce se va împlini printr-o iubire în osul tăcerii. nu-mi rămâne decât cortina portocalie, întâmplarea întâmplării! speranţa cu zori de zi paralei.
este, iar, 5 decembrie… dar sunt alta, sunt a ta!
5 decembrie 2009, 21:23