Omul care nu râde niciodată
A declarat aseară,
Într-un interviu al televiziunii,
Că a râs de curând,
Pentru prima dată.
S-au căutat motivele,
S-au făcut diferite presupuneri…
Cum că din cauza conjuncturii politice,
Sau ca protest contra decadenţei în artă,
Ori datorită succeselor tehnicii mondiale,
Omul care nu râde niciodată,
A râs.
La întrebările ziariştilor din studio,
Omul care nu râde niciodată
A refuzat să răspundă.
Fuma fără încetare,
Nervos,
Parcă regretându-şi fapta necugetată.
Spera că,
Mărturisind că totuşi a râs,
Nu-l vor mai teroriza cu întrebări.
În schimb,
După o clipă de nehotărâre,
Omul care a râs numai o singură dată
A fost rugat să râdă din nou.
Nepricepând ce vor de la el,
Omul a râs.
Râsul i-a fost imortalizat pe peliculă
Şi ziariştii s-au bucurat de succesul obţinut.
Apoi, omul care a râs doar de două ori
A fost rugat să râdă iar,
Şi iar, şi iar…
Până când s-au plictisit cu toţii;
Au mulţumit invitatului,
Omului care nu râsese niciodată,
Şi au încheiat interviul.
Azi dimineaţă
Oaspetele a fost din nou invitat
În faţa micului ecran.
Râdea fără întrerupere.
La întrebări a refuzat să răspundă.
Omul care râde mereu
Spunea, destul de neclar,
Datorită hohotelor de râs continuu,
O singură propoziţie:
– De ce mi-aţi traversat străzile inimii pe roşu?