Patru ani la Moscova
Sosirea mea la Moscova, ca student, a coincis cu scoaterea lui Stalin, adică a mumiei lui Stalin din Mauzoleu şi înmormântarea sa în spatele Mauzoleului. Unii au scris că el a fos depus sub formă de cenuşă, într-o urnă, în zidul Krmlinului. Nu este aşa, mormântul său este alături de cel alui Voroşilov, Jdanov, ş.a. în spatele marelui Lenin.
Normal el nu trebuia să aibă nici un mormânt, pentru moartea de zeci de milioane de oameni de toate categoriile sociale, profesionale. Dar în 1961 mai gândeam destul de frumos despre bietul Koba, cum îi spuneau prietenii, unii împuşcaţi din ordinul său. Koba a fost un haiduc gruzin şi lui Stalin îi plăcea să fie considerat haiduc. Sufletul său era de tâlhar şi, în tinereţe,, a jefuit trenuri, transporturi cu bani pentru a-i da partidului bolşevic. Era un bolşevic mai fanatic decât Lenin şi semăna , la concepţii mult, cu intelectualul Troţki, pe care îl invidia şi îl ura.Dar să ne întoarcem în Piaţa Roşie. O mulţime de foşti combatanţi, unii mirosind a vodcă, era frig, venise iarna, vorbeau cu voce tare că Hruşciov l-a aruncat pe Stalin din Mauzoleu şi va plăti pentru asta, ceea ce s-a şi întâmplat. În octombrie 1964, la un an de la asasinarea lui Kennedy, Hruşciov a fost asasinat politic, a fost chemat la Kremlin i s-a citit un rechizitoriu şi a fost poftit să plece unde vrea. Unde vrea, vorba vine, în urma lui era o echipă de filatori şi paznici. Pe Hruşciov l-am văzut o singură dată, nu mi-a făcut o impresie deosebită, era foarte robust, plin de el. Nu mi-a plăcut nici scena pe care a făcut-o la expoziţia pictorilor de la Manej ( fosta clădire pentru caii împăratului). A strigat la artiştii înmărmuriţi de frică, pe Ernest Neizvestnyi l-a acuzat că a expus un corp de WC. Tot Neizvestnyi, refugiat în SUA, avea să-i facă după moarte un bust minunat , la cimitirul Novodevici, unde se află o veche mănăstire şi sunt îngropaţi cei din eşalonul doi al puterii, primului eşalon fiindu-i rezervat zidul Kremlinului. Zidul Kremlinului este plin de foşti secretari din diverse partide comuniste, unii ucişi chiar la Moscova, militari, ucişi tot de Stalin, înalţi funcţionari. Despre Kirov nu ştiu nimic, doar că era gata să-i ia locul, prin vot democratic lui Stalin, dar votul a fost falsificat, iar Kirov a murit de mâna „duşmanului”. Stalin aproape că plângea ( de bucurie?). … Primele ţigări fumate la Moscova erau BELOMORKANAL, amintind de lagărul unde au fost forţaţi zeci de mii de deţinuţi politici să construiască, în condiţii inumane acel proslăvit canal dintre Marea Albă şi Leningrad. Canalul a avut,totuşi ,
un rol strategic important în al doilea război mondial. Ţigările erau proate, papiroase de fapt, aşa că am trecut la ţigări bulgăreşti, ŞIPKA, era pasul muntos unde au luptat partizanii bulgari împotriva nemţilor, dar , acolo au trecut şi trupele ruseşti în 1877, alergând după otomani sau invers. Cu studenţii bulgari am avut contact, erau veseli şi puţin neserioşi, carte puţină, fete multe. Cei mai slabi erau studenţii arabi, nota trei era de trecere şi aproape toţi aveau nota trei. Aveau între ei un kurd din Irak, omul părea coborât din munţi, înalt, solid şi puţin şcolit. Foarte serios, nu era prieten cu arabii. În schimb , la arabi, toţi erau „dorogoi” ( dragă), semănau cu gruzinii la comportament, între ei era şi un armean, un student strălucit, care a rămas în URSS, prin căsătorie. Ungurii erau mai diferenţiaţi. Eu am stat cu unul care se declara participant la revoluţia din 1956, de fapt el spunea că a fost elev în şcoala militară şi că trebuia să tragă în manifestanţi. Spunea că nu a tras. Extrem de harnici, chinezii, mâncau puţin, cedaseră o jumătate de bursă ca să mărească numărul de studenţi. Am avut un coleg moscovit, care m-a introdus în minunata moştenire muzicală, clasică – Ceaikovski, Borodin, Rahmaninov, ş.a. Mi-a lăsat cadou, la plecare, pick-up-ul ( se numea „Kazan”, unde se fabrica, era capitala republicii tătare), multe plăci. Prima fată care mi-a trezit o admiraţie totală a fost o coreeancă, un bibelou de fată, dar era măritată cu un rus. Era fiica unui combatant din Coreea, se pare, un general. Apoi, mi-a plăcut o rusoaică solidă, cu ochi de culoarea cerului, puţin holbaţi, buze pline, voce adâncă, îi spuneam contesa, ceea ce o enerva, nu ne-am înţeles, cred că se temea de complicaţii cu „străinii”. De altfel, cred că unele camere din cămin erau ascultate, odată am spus cu voce tare că l-am văzut din apropiere pe Hruşciov, era puţin după asasinarea lui Kennedy, am adăugat că puteam să trag în el, colegii au îngălbenit şi au ieşit din cameră. De atunci n-au mai vorbit cu mine, de parcă eram un potenţial asasin. Dar cu KGB-ul am avut un contact interesant. In vara lui 1963 m-am hotărât cu un amic din Ungaria să facem împreună o excursie în Caucaz, am ales un traseu şi ne-am dus să obţinem aprobare la OVIR ( oficiul de înregistrare a vizelor pentru străini). Ajunşi în oraşul Ordjonikidze ( numele unui prieten al lui Stalin, „sinucis” de băieţii tătucului), astăzi Vladikavkaz ( vechea denumire), capitala Osetiei de Nord. Ne-am cazat la hotelul oraşului, frumos aşezat, cu faţa la munţi. Recepţionera ne-a întrebat unde mergem mai departe, i-am spus , ca nişte fraieri, uitând că localitatea nu era trecută în aprobarea primită de la OVIR. Dimineaţa ne-am urcat într-un autobuz, ne-a dus până în inima munţilor, unde ne-a lăsat, de acolo circulau numai localnici, pe măgăruşi. Am găsit un localnic care a sporovăit tot drumul, într-o rusească aproximativă, iar măgăruşul său ne căra rucsacele. Ne-am oprit într-o tabără de tineri, era seara, am adormit imediat. Dimineaţa , a venit comandantul taberei, un civil, care ne-a rugat să nu plecăm nicăieri că trebuie să vină cineva să ne legitimeze. Am înţeles abia atunci că am greşit. Mi-am adus aminte că în Caucaz sunt baze, exploatări miniere, nu se ştie ce scot de sub pământ. Nu a trecut mult timp, am primit un ceai , salam, pâine, am mâncat cu poftă, a apărut un Jeep, desigur rusesc, ne-a luat cu el, ne conducea un tip bărbos, civil , semăna cu Fidel Castro, cred că îl imita ( l-am văzut pe Fidel la Moscova, circulând în maşină deschisă, cu Hruşciov, era o frumuseţe de bărbat, iar , alături de bondocul Nikita, era în avantaj total). Omul care ne însoţea era pus, cred, să ne ameţească vorbind fără pauză. În Caucaz , oamenii sunt vorbăreţi, probabil că nu se văd prea des între ei. O singură dată am văzut nişte copii , în nişte văgăuni, numite locuinţe, pentru ei şi pentru animale de casă, copiii nu scoteau un cuvânt de parcă erau consemnaţi. Cred că nu ştiau ruseşte, erau îmbrăcaţi în nişte zdrenţe, muştele acoperindu-i, harnice, de sus până jos. Peste tot mirosea a baligă. Am ajuns cu jeepul la sediu, o clădire cu un etaj. Am fost introduşi într-o cameră cu portretul lui Dzerjinski, un tip în cizme, haine militare, fără epoleţi ne-a primit zîmbind, ne-a oferit ţigări, ca în filme, ne-a pus să stăm jos,ne-a interogat cu blândeţe şi în amănunt, de la naştere până la zi, tot ce am făcut, nu a notat nimic, probabil că se înregistra totul, apoi ne-a spus – „Băieţi, vă întoarceţi la Ordjonikidze, luaţi autobuzul la Tbilisi, de unde aţi venit, apoi la Suhumi şi acasă, conform itinerarului aprobat, aici nu aveţi ce căuta, maşina mea vă duce la Ordjonikidze, şi fără întrebări. Dacă mai veniţi pe aici, nu mai aveţi de a face cu mine şi nu vă sfătuiesc” Eram fericiţi că am scăpat şi că nu ne-a bruscat nimeni. Acesta era KGB-ul local. Recepţionera de la hotelul din Ordjonikidze ne turnase, altfel mergeam pe jos prin munţii de o frumuseţe sălbatică. Dar pe muntele Kazbek apucasem să urcăm în tenişi. Ne însoţise un călugăr rătăcitor, mai erau în Rusia asemenea specimene. Omul părea puţin nebun, se ruga tot timpul şi ne vorbea într-o limbă bisericească. Kazbek are peste 5500 de metri, noi am ajuns doar la 4000, mai departe era doar gheaţă. In anul cinci de facultate am făcut practica în preajma munţilor Urali, într-un oraş cu nume straniu, Sterlitamak, în republica Başkiria, dar despre sărăcia lucie de acolo, altă dată.
Boris Marian