O toamnă impară îmi bate în geamul camerei de oaspeţi. Rând pe rând tic-tacul timpului se apropie de secundele unui minut, ce înseamnă însăşi viaţa mea.
O viaţă cât o clipă a unei lumi ce se întrepătrunde în alta, aşa cum şi eu mă pierd în negura timpului ce va pleca cândva lângă tatăl meu. Îmi este tare dor de el, dar aş vrea să mai stau lângă maica mea prea albă. Sunt trist, tare trist, o apăsare mă duce mult prea departe. Am fost învăţat să mă feresc de un tăvălug în faţa căruia nu pot rezista. Şi iată, că de o dată, împins de sfătuitori am intrat într-o luptă ce nu este a mea. Sunt îngenuncheat de propria-mi slăbiciune şi, cu sufletu-mi făcut zdrenţe, încerc să desluşesc iţele unei lumi ce nu-mi aparţine. „Vorbesc” cu tatăl meu, plecat de mult în lumea celor drepţi, şi aprind o lumânare la mormântu-i, strigând:
– Opriţi lumea, vreau să cobor!
De dincolo de pământul rece al unui noiembrie impar, parcă mă dojeneşte tata!
– Nu intra în tăvălugul de foc al nepreţuirii de semeni!
Se apropie seara şi plec… acasă. Perna-mi este ostilă, un reazem ce pare a fi precum ariciul din copilăria mea, regăsit undeva lângă leagănul unor amintiri ce-şi plâng sinceritatea vremurilor. Se cerne prin faţa ochilor o trecere de aici către dincolo, acolo unde voi ajunge mai curând sau mai târziu, aşa cum îmi este mosorul, atât cât este aţa destinului. În preajma mea aud o voce caldă, bucuroasă de prezenţa mea. Este mama, cu un sfat şi o credinţă a dragostei pentru familie. O preţuiesc mai mult ca niciodată, iar sfaturile ei s-au dovedit a fi unicele speranţe împlinite.
– Nu pleca, scumpa mea! Mai rămâi! Vreau să mă pot ridica din nou, să pot merge mai departe cu sfatul şi zâmbetul tău unic!
De dincolo, din camera tăcută, parcă aud dojana părintească a tatălui meu. Înţeleg ce ar vrea să-mi spună. Un moment parcă îl văd şi alerg către albumul de fotografii ale unei singure şi unice nunţi, o nuntă a unui octombrie plin de soare şi dragoste. Pipăi fiecare fotografie unde este tata, parcă încerc să-i aşez părul din fotografie, dar imediat înţeleg privirea unui sfat:
– Să nu mă dezamăgeşti!
Aşez albumul într-un dulap din camera de oaspeţi şi plec capul. Uit că tocul uşii este mai scund şi îmi „aplic” o lecţie de viaţă. Desluşesc în holul luminat o parte din răspunsurile întrebărilor retorice. Îmi împreunez mâinile şi ridic privirea către icoana din camera mea, îi vorbesc, îi cer sfatul, o preţuiesc pentru că mi-a fost dăruită de părinţii mei.
S-a făcut noapte. Aprind lumina şi văd mai departe, mai clar şi, fac următorul pas. Îl simt mai sigur, mai preţios, mai liniştit. Este cald în casă, în suflet, în lumea mea.
– Sărut mâna, mamă!
– Îţi sunt dator, tată!
