\”Nu excludem posibilitatea de a ne alătura Parteneriatului Estic…\”
Serghei Lavrov, Ministru de externe al Rusiei, 25.11.09
Se discută de ceva vreme în presa de la Chişinău o serie de proiecte pentru RM, fixate într-un orizont de timp prestabilit. „Proiectul 2012”, lansat recent de jurnalistul Valeriu Saharneanu şi cauţionat de alţi colegi de breaslă, e unul dintre ele. Alţii, mai reţinuţi, invocă şi ei un orizont de timp, pornind de la 2010, când se speră semnarea unui Acord de asociere între UE şi RM. Aceştia cred că de acolo vor trebui număraţi anii pre-europeni ai Moldovei.
Patru ani care vor schimba faţa regiunii
Dezbaterea este bună şi nu poate să fie decât salutară. Şi tocmai pentru ca ea să continue, vom înainta şi noi un orizont de timp la care Chişinăul, credem, trebuie să se raporteze în termenii unui proiect: anul 2014. Este anul în care, practic, activitatea „guvernului Filat” se va fi încheiat, la fel şi mandatul viitorului preşedinte al RM. Este anul în care viitorul guvern de la Bucureşti sau viitorul preşedinte al României va trebui să îşi prezinte bilanţul. În aceeaşi situaţie se va afla şi viitorul preşedinte al Ucrainei, aflat şi el spre final de mandat.
Dar, mai important decât evoluţiile regionale, 2014 este anul în care va intra în vigoare noul mecanism de luare a deciziilor la nivelul UE. Din aceste motive, intervalul este incomparabil mai important decât termenele unui mandat guvernamental sau prezidenţial. În 2014, într-un fel sau altul, viitorul RM va fi decis… Totodată, cum am mai scris în această rubrică, votul cu majoritate calificată devine regula generală în UE în 2014. Din acel moment, deciziile adoptate de Europa post-Lisabona se vor baza pe opţiunea a cel puţin 55% dintre statele UE, în care locuiesc cel puţin 65% din populaţia Europei.
Asta sporeşte evident ponderea „vechii Europe” (în special, axa Franţa-Germania-Italia) în detrimentul „noii Europe” (statele răsăritene). Germania, de pildă, va spori ca influenţă: având 82 de milioane de locuitori, procentul ei de vot creşte de la 8,4% la 17,2%. În momentul în care se va pune, realist, problema integrării în UE a unui stat precum Republica Moldova, ponderea decizională la nivelul Bruxellesului va fi de partea „vechii Europe” într-o proporţie incomparabil mai mare decât acum.
Familii politice în CSI?
Este esenţial şi ce se va întâmpla în jurul RM, căci „pachetul” estic în care Chişinăul este inclus – cu toate posibilităţile teoretice de a ieşi din pluton – îi va marca destinul european, cel puţin, la nivelul percepţiei occidentalilor. Teoretic vorbind, în 2014, în Ucraina se va afla, la final de mandat, preşedintele ales în 2010. Deocamdată, cele mai mari şanse le are liderul Partidului Regiunilor, Viktor Ianukovici, ale cărui semnale politice sunt mai mult decât semnificative. Prezenţa lui la Sankt Petersburg pe 21 noiembrie, cu ocazia congresului Partidului „Rusia Unită” al lui Putin, nu a scăpat neobservată.
Şi nu întâmplător s-a vorbit acolo, neoficial, despre o uniune politică între partidele din „aceeaşi familie” în spaţiul CSI, pe modelul familiilor politice europene: social-democrate, populare, liberale etc. În condiţiile în care o asemenea uniune se află pe agendă, iar la Kiev va ajunge Ianukovici, relaţiile politice dintre Partidul Regiunilor şi „Rusia Unită” vor deveni şi mai puternice, iar Moscova şi Kievul şi mai apropiate. Ceea ce va face Ucraina şi mai puţin eligibilă pentru o poziţie euro-atlantică.
Oricum, un asemenea partener nu este în niciun caz unul cu care eşti avantajat dacă te afli „la pachet”. Fireşte, nici venirea la putere a actualului premier Iulia Timoşenko nu va schimba radical datele problemei. Pentru cineva care a reuşit, recent, să negocieze cu succes un nou acord cu Rusia referitor la gaze, relaţia dintre Moscova şi Kiev nu va fi o mare problemă. „Epoca Iuşcenko” s-a încheiat. Moscova pare că simte asta tot mai acut.
Nu degeaba sunt citate ironiile pe care Putin le-a lansat la Ialta apropo de actualii lideri ai Georgiei şi Ucrainei – despre a căror întâlnire bilaterală ar fi comentat că „este o discuţie între doi comandanţi despre victoriile pe care nu le-au obţinut niciodată”. Sau, vorbind despre cina celor doi, premierul rus comenta sarcastic: „Ar trebui să nu poarte cravate pentru că preţul acestora a crescut în ultima vreme…”. Sugestia este evidentă – cinismul şi încrederea în sine pare să fie atitudinea pe care Moscova o proiectează în periferiile ei.
Moscova îşi schimbă strategia faţă de UE?
Tratatul de la Lisabona a fost salutat, deloc întâmplător, de liderii ruşi, care văd în el posibilitatea apariţiei pe scena globală a unui actor cu care, într-o formă sau alta, se vor putea alia pentru a bloca sau şubrezi SUA. Gândirea este pragmatică şi geopolitică. Din această perspectivă, este de aşteptat ca relaţia Moscovei cu Bruxellesul să se încălzească, pentru că Federaţia Rusă are tot interesul din lume ca Europa să fie monovocală – atenţie! – în condiţiile în care decizia politică se va muta spre Vest, iar recalcitranţii estici (Polonia, balticii etc.) vor deveni tot mai puţin semnificativi în Uniune. Astfel că, faţă de vechea abordare bilaterală – Rusia vorbeşte cu statele naţiuni membre UE şi nu cu UE ca atare -, ne putem aştepta de aici înainte ca Rusia să devină la fel de interesată să discute cu Bruxellesul ca atare.
Semnalele au şi început să apară: adresarea „liberală” către naţiune a lui Medvedev din 12 noiembrie, urmare (şi) a Raportului Tagliavini din octombrie sau, mai recent, faptul că UE a trecut cu vederea declaraţia ministrului de Externe polonez, care vorbea despre manevrele militare comune Rusia-Belarus ca despre o ameninţare directă la securitatea ţării sale. Rusia nu mai insistă atât cu recunoaşterea internaţională a Osetiei de Sud şi a Abhaziei sau se declară deschisă pentru compromis în chestiunea gazului şi a posibilei crize, semnându-se chiar un memorandum ce vizează „avertizare timpurie” („early warning”) în chestiunea energetică.
Nu trebuie ignorată nici redeschiderea discuţiei despre vize Schengen pentru ruşi, nici poziţia aproape identică a Bruxellesului şi a Moscovei faţă de scrisoarea preşedintelui Iuşcenko – considerată o ameninţare cu neplata gazului rusesc. La care se adaugă liniştirea Moscovei în ceea ce priveşte „Parteneriatul Estic” de care pare să se teamă tot mai puţin (oare de ce?…).
Rusia are nevoie de UE şi UE de Rusia
UE şi Rusia au astăzi nevoie una de cealaltă mai mult decât oricând. Semnarea unor acorduri consistente, inclusiv a unui nou Acord de Parteneriat şi Cooperare, ar avantaja şi Moscova, dar şi Bruxellesul. Cel din urmă ar putea astfel demonstra, prin „resetarea” şi formalizarea relaţiilor cu Rusia, că noul mecanism de politică externă aduce rezultate! La rându-i, avantajul Rusiei va fi nu doar economic, dar şi de imagine. Iar o întărire a relaţiei cu Bruxellesul va conferi Moscovei un avantaj în plus în negocierea cu Washingtonul. Dar multe din acestea sunt, deocamdată, planuri pe hârtie, virtualităţi. Însă, după 2014, ele pot deveni realităţi. Iar unde se va afla Republica Moldova atunci va fi decisiv pentru destinul cetăţenilor ei.
Articolul a apărut inițial în Timpul www.timpul.md
Liberalizmul promovat de Putin si Medvedev e puntea ideologica a Rusiei spre occident. Rusia nu vrea sa ramana de una singura in fata tigrilor asiatici. La est de Ural locuiesc numai 20 milioane, iar potentialul demografic al tarii e in scadere. In Extremul Orient patrund si se stabilesc cu traiul tot mai multi chinezi, ce-si dezvolta cu succes mici afceri. Rusia nu va intra niciodata in NATO, dar realmente poate sa adere in perspectiva la UE. Intentia de a face parte din Parteneriatul Estic nu e deloc intamplatoare – ar putea fi de fapt primul pas spre UE.