Are Universul un scop anume? Cineva îmi spune că am murit. Nu-i adevărat, spun eu, dar omul dă replica. Nu te cred, tu inventezi tot timpul. Aşa se întâmplă şi cu Dumnezeu. Noi nu credem în El pentru că prea multe inventează. Ce trece, petrece, ce moare, ne doare, înaltul dispare, adâncul e rece, pustiul se-ntinde, în timp şi în spaţiu şi totuşi nesaţul ne duce-nainte spre viaţa promisă, ce nici nu există, ce nici nu persistă, o curbă închisă, deasupra e cerul Legii Morale, iar noi într-o vale bem vinul părerii.Iari am văzut un film la care am plâns. Michelle Pfeiffer joacă rolul Colettei, se îndrăgosteşte de un tânăr, poreclit Cheri, dragostea este reciprocă, dar el se sinucide, înţelegând că vârsta îi va despărţi definitiv. Este lupta veşnică a omului cu timpul. Splendid film, splendid, mesajul. Deşi n-am fost şi nu sunt Don Quijote, iar tu nu eşti şi n-ai dost Dulcineea, o disperare sfântă mă ddezleagă de oricare ridicol. Eşti Femeia.Deşi-i citesc pe Dante şi Petraraca, pe Shakespeare, Eminescu şi pe Goethe, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Tu eşti Lethe.Căci nu mă vezi, nu ştii nimic din toate cutremurările din vise şi aievea, cristalul din privirea ta e rece.. Şi raiul meu e sumbru. Tu eşti Eva. Eu numele tău îl ascund adânc, în mine, în fibrele nervoase, fine… Zeilor cu ochi de onyx le arunc dispreţul, cred mai mult în avis Phoenix, ca în Joe creţu, cred mai mult îb Kant sărmanul ce credeaân morală şi-n Spinoza cel cu geamul tăiat cu migală cu un diamant – eaţiunea înjostăn veacuri, nu-mi vorbiţi de zei, de rune, cred în alt miracol…. Ce mulţi am fi, de ne-am iubi, de morţi am fi, de ne-am privi, ce criminali am deveni, un carnaval e-n orice zi, candoarea noastră în exces este în fapt orice progres, ce laşi în urmă, a mai fost, ceea ce urmeasză-i fără rost, „Mare e moartea peste măsură, suntem ai ei cu surâsul pe gură”.(Rilke).
Boris Marian
