Începutul romanului “Sufocare” de Chuck Palahniuk e provocator, abrupt, întotdeauna interdicţia creează reacţii adverse: „Dacă vrei să citeşti cartea asta, nu-ţi bate capul. După câteva pagini o să-ţi vină s-o iei din loc. Aşa că mai bine uită. Pleacă. Şterge-o cât încă mai poţi. Salvează-te.” Cititorul e avertizat că e vorba de o poveste idioată, evident cuvântul poveste e pivotul care atrage atenţia. Povestea idioată se serveşte şi de descrierea personajului principal, micuţul Victor Mancini, o descriere emoţionantă care poate stârni în cititor milă, compasiune, dar şi dorinţa de a merge mai departe în subiectul romanului, să-l însoţească pe copilul fără noroc, care trebuie să mimeze sufocarea în localuri pentru a atrage atenţia şi afecţiunea de partea sa şi mai ales să cîştige bani din asta. Ca să poată să stea mai mult cu mama sa, care de cele mai multe ori ajunge la închisoare, apoi se-ntoarce, îl răpeşte din sânul noii familii adoptive, spaţiul familial fiind o cameră sordidă de motel, în cel mai rău caz maşina, dormind pe bancheta din spate, însă aproape de imaginea maternă. Naratorul e acelaşi Victor, însă dintr-o perspectivă matură.
Redescoperirea societăţii medievale este o nouă modă pentru revigorarea turismului în lumea contemporană occidentală, altfel spus exploatarea trecutului în turism, iar Chuck Palahniuk se foloseşte de acest aspect realist în tot ce are mai spectaculos şi mizerabilist, de persecuţii în special, de maltratarea vinovatului, prin expunerea sa în văzul tuturor. Individul îşi forţează limitele libertăţii până ajunge, culmea, la atingerea celor mai aspre chinuri ca Danny, camaradul lui Mancini de la Asociaţia dependenţilor de sex, cu un job sinistru, care joacă rolul pedepsitului, legat, stând atârnat cu capul şi mâinile în butuci: ”În clipa în care Danny se apleacă, peruca îi alunecă şi-i cade în bălegar de cal, iar peste două sute de turişti japonezi chicotesc şi se bulucesc să-i filmeze ţeasta rasă.” Stând aşa fără apărare ziua întreagă i se poate întâmpla orice şi unii chiar profită să-l chinuiască, să-l umilească: „ Pe ţeasta lui cineva a scris cu un roşu strălucitor „Sugi pula”, aşa că-i scutur peruca infectă şi încerc să-i acopăr cu ea înscrisul, numai că peruca e îmbibată de zoaie, care i se scurg pe de lături şi-i picură din vârful nasului.” Concluzia este amară, însă un clişeu atât de cunoscut „Ce nu facem pentru bani!” E un mediu „ideal” acest spaţiu teatral, doar fusese învăţat să reinventeze lumea Victor de când era mic, să-şi creeze propria sa realitate.
Pentru Danny orice rău înlocuieşte un altul, drogul sexului cu acesta al pedepsei corporale. Sunt trimiteri sexuale prin expunerea acestui deţinut de bună voie zile întregi în butuc, fără apărare (sodomizarea), sau prin mulsul vacii.
Teatru joacă Mancini şi în restaurante, prefăcându-se că se-neacă cu mâncare, din asta trăieşte şi plăteşte spitalizarea mamei şi pentru a-i face pe oameni eroi.
Intr-o astfel de lume e nevoie măcar de iluzia dragostei şi a eroismului, aşa că jocul de-a înecul cu mâncare în localuri practicat şi mai târziu, ca adult, îl face să trăiască din plin nevoia de sentimentele celuilalt, de dăruire, iar celuilalt îi dai măreţia clipei că e salvator, ca şi când atunci ar fi adus un suflet pe lume, deşi e vorba doar de o renaştere. Relaţia aceasta e prezentată cu cinism ca o „adopţie” de care şi salvatorul are nevoie, iar între salvator şi salvat se stabileşte o legătură care va dura mult timp, primul va trimite scrisori să se intereseze de cel salvat şi, mai ales bani.
Alternează fapte din prezent cu acelea din trecut, bine delimitate în scurte capitole. Naratorul vorbeşte despre sine cu afronturi, urâtul limbajului însă are semn schimbat, atrage mila cititorului asupra copilului fără copilărie, sau cu o copilărie de navetist , între câmp liber şi motelul cel mai ieftin, după ce făcea rost de bani jucând rolul înnecatului prin restaurante. De aici vine şi titlul romanului, însă poate fi şi o sintagmă pentru tensiunea subiectului susţinută permanent de autor mai ales prin debutul şocant al fiecărui capitol.
Mancini îşi vizitează mama bolnavă la sanatoriu mereu deghizat, mereu sub altă înfăţişare, ca o tactică de a acapara atenţia ei, care se plictisea când era în compania fiului, suna repede după infirmieră scuzându-se că e obosită. De fapt, toată istoria din acest spaţiu stă sub semnul teatralităţii, Victor Mancini e când un cunoscut, când altul al mamei sale („Săptămâna viitoare încep să iau notiţe detaliate, astfel încât să nu uit cine ar trebui să fiu de la o săptămână la alta.”), mai des avocatul vechi al ei, Fred Hastings, pentru că îl preţuia mai mult şi-i accepta cu plăcere prezenţa.
Sanatoriul e locul perfect pentru omul-actor: „Aici pot fi tot ceea ce aceste femei îşi doresc să fiu.” Locul perfect pentru o psihodramă, pentru că devine ţapul ispăşitor, canalizează furiile, le satisface dorinţa de adevăr şi dreptate, de justiţie şi clemenţă.
Din femeia de altădată a mai rămas foarte puţin, atenţia e focusată când pe răceala fiului, când pe realitatea obiectuală a mamei, aceea de fiinţă inventariată !
Victor continuă cu un set de sfaturi simple, pe care trebuie să şi le dea singur acum, jucând de fapt şi rolul ei, ca-ntr-un teatru de păpuşi, pentru a suplini o prezenţă, sau ceea ce însemna pentru el prezenţa maternă: „Fac inventarul a ceea ce a mai rămas din ea: petele, ridurile, umflăturile, uscăciunile pielii, cojile şi roşeţile – şi notez câteva imperative în ce mă priveşte. Zilnic: dă-te cu cremă de plajă. Vopseşte-ţi firele de păr albe./ N-o lua razna./Las-o mai moale cu grăsimile şi dulciurile./Fă mai multe genuflexiuni./Nu te ramoli./Pansează-ţi firele de păr din urechi./ Ia calciu./ Dă-te cu cremă hidratantă zilnic./Opreşte timpul ca să rămâi într-un loc pentru totdeauna./ Să nu dea dracu’ să ţi-o tragi când eşti moş.”
Prezentarea ospiciului e de un umor amar în acest ritual al amneziei pacienţilor, al lucrurilor simple, vechi şi noi care trebuie reînvăţate: „La St Anthoy se arată filmul The Pajama Game şi-n fiecare vineri aceiaşi pacienţi dau buluc acolo să-l vadă pentru prima oară. (…) Există şorţuri neinflamabile, care te acoperă de la gât până-n glezne, ca să nu-ţi dai foc în timp ce fumezi. (…) Se fac lecţii zilnice despre cum să-ţi legi şireturile, cum să te închei la nasturi, cum să iei o îmbucătură. Cum să te închei la o curea. Cineva îţi va arăta cum funcţionează o clapetă cu scai. Cineva te va învăţa cum să-ţi tragi fermoarul. În fiecare dimineaţă îţi vor spune cum te cheamă. Prieteni vechi de 60 de ani vor fi prezentaţi din nou unul altuia. În fiecare dimineaţă.” Aici ravagiile bătrâneţii sunt expuse, omul readus la animalitate reţine zilele săptămânii după mirosul măncărurilor servite, ora exactă după trilurile unor păsări înregistrate, însă vor fi derutaţi când vor ieşi în parc şi le vor auzi pe cele vii.
Spectacolul e prezentat cu cinism: „I-ai putea planta pe toţi indivizii ăştia în faţa unor oglinzi, spunându-le că-i un program la televizor pentru muribunzi şi s-ar uita ore-n şir.” „Parcă aş fi intrat pe un website foarte deprimant. Moartea în direct.”
Mancini are o sexualitate extraordinară: „Magia sexului e că-ţi permite să ai fără să posezi. Indiferent câte femei aduci acasă, nu se pune problema să şi rămână”, face sex cu toate angajatele spitalului, cu dependentele de sex de la Asociaţie.
Capitolul 33, cifră cu semnificaţie biblică, este dedicat orgiilor sexuale, fiecare zi a săptămânii se leagă de numele partenerei de sex.
Naratorul urmează o terapie de recuperare la Asociaţia dependenţilor de sex, aşa că tehnic vorbind, romanul e construit din aceste înfăţişări, mărturisirea poate fi luată aşa, fiecare capitol o şedinţă. Femeile sunt un „anestezic sexual”, iar credinţa păgână, freudiană: „Sexul vindecă aproape orice”
Când este deconspirată partea sa umanistă atât de bine ascunsă în cinismul zilnic, Mancini reacţionează violent, pentru a o contracara, în măsura unei vulgarităţi asumate ca o armură de ascuns sufletul, nu e uşor de suportat momentul în care lumea, care ţi-a întors spatele, acum te crede „un tip foarte sensibil, întruchiparea cristică a iubirii perfecte”: „Am io suflet bun din pulă! Nimeni şi nimic din lumea asta n-o să mă facă să simt ceva. Nimeni n-o să mă tragă de partea lui.” „…Nimeni n-o să mă facă să cred că sunt întruchiparea lu Isus Cristos”.
Paige observă că Mancini e deosebit, are valori terapeutice, în preajma lui bolnavii din sanatoriu se liniştesc, teoria ei preluată de la mama lui Victor e că maică-sa l-a conceput cu prepuţul lui Isus, mai degrabă o legendă-blasfemie.
Dar el preferă să se creadă despre el că e un obsedat sexual şi caută înţelegere la prietenul său retardat, Denny, care are rolul victimei în ansamblul turistic ce exploatează evul mediu, Denny care strânge cu pasiune pietre aşa cum contemporanii săi strâng obiecte cât mai multe.”Nu contează că-s pietre, tot supradoză se cheamă că e”.
Viziunea cinică nu se opreşte nici măcar la uşa bisericii: „În biserici încă mai vezi cozi la împărtăşanie cu două sute de guri căscate, două sute de babe cu limbi scoase întru mântuire.”
Vocea interioară are dreptul să strige atâta timp când n-o aude nimeni:” Eu vreau ca lumea să aibă nevoie de mine. Simt nevoia să-i fiu indispensabil cuiva. Am nevoie de cineva care să-mi înghită tot timpul liber, tot ego-ul, toată atenţia. Cineva care să fie dependent de mine. O dependenţă reciprocă.”
Chuck Palahniuk este un mare artist. Lumii urâte, fizice îi opune un estetism vaporos: „Prin lumina densă şi aurie care intra prin vitralii înnota praful. Lumina tăia încăperea cu o rază densă, o rază caldă şi grea care se revărsa peste noi.” Adică suplineşte prin frumos estetic urâtul existenţial, ca o contrapondere, sau ca o tehnică de mare rafinament, ca în filmele artistice, un efect fotografic într-o lume urâtă, grotescă, ca antiteză, ca artificiu de tensionare : „Semiluna se uită la noi, reflectată într-o c utie de bere. Denny şi cu mine ne târâm în genunchi prin curtea cuiva, iar Denny înlătură cu bobârnacii melcii din cale, ridică berea, plină până sus, iar faţa lui şi reflexia ei se apropie una de alta din ce în ce mai mult, până când buzele lui false se apropie de cele adevărate.”
Finalul romanului “Sufocare” împacă viziunea clasică cu aceea post modernă, o găselniţă inteligentă cât să nu coboare ce s-a construit până aici, o răsturnare de situaţie spusă rece, jurnalistic: „Anchetatorii poliţiei mă întreabă dacă ştiu ceva de o pacientă pe nume Paige Marshall. E suspectă pentru ceea ce pare a fi fost moartea prin sufocare a unei paciente pe nume Ida Mancini. A celei care părea să fi fost maică-mea.” Doar felul în care reacţionează Victor îi exprimă tulburarea, suferă aşa cum a fost învăţat, înghite tot ce are pe-aproape, o clamă, o monedă de zece cenţi, un dop de kectchup, ca-n copilărie, ca-ntotdeauna, vrea să se sufoce.
Există alături de cinismul care însoţeşte romanul un mare umanism, chiar şi râsul grotesc provine dintr-o mare înţelegere şi compasiune, nu e nimic meschin în prezentarea unei lumi decrepite, decadente, dacă este făcută cu propriul ei limbaj, o voce gravă susţine tot acest eşafodaj al existenţei.
Chuck Palahniuk, “Sufocare”, Editura Polirom, 2004
Articolul poate fi citit şi în “Revista nouă”, nr 6