Ce este un contemporan? Poate fi un maestru, un prieten care te trădează sau un duşman care nu te părăseşte niciodată. Poate fi oricare dintre toţi ceilalţi a căror simplă prezenţă îţi este de folos pentru a intui exact locul ce ţi se cuvine. Dincolo şi mai presus de aceştia, există însă una sau mai multe persoane de care te simţi legat printr-o afinitate specială, decurgând nu neapărat din similaritatea absolută a ideilor şi convingerilor, ci din intuiţia inexplicabilă că le-ai putea înţelege şi fără cuvinte, doar din gesturi sau simple priviri.
Un asemenea contemporan a fost şi continuă să fie, pentru mine, Shaul Carmel, despre care am mai scris şi în alte rânduri, o dată răspunzând chiar generoasei invitaţii de a însoţi unul din volumele sale de versuri cu acele idei, gânduri şi sentimente pe care le iscase în cugetul meu cartea respectivă…
Aşa stând lucrurile, probabil că nu aş fi \”recidivat\” , dacă n-aş fi observat cum, în ultima vreme, acest poet care face parte din inefabila lume a celor pe care i-am simţit şi continui să-i simt aproape, chiar fără să ne fi văzut vreodată la faţă (dat fiind că nu ne \”cunoaştem\” decât din scrieri şi conversaţii telefonice), se află în ultima vreme supus unui \”tir\” concentric de atacuri nemeritate şi meschine. Cauza lor nu-mi este necunoscută aşa cum nu-mi sunt străine nici \”delictele de opinie\” de care \”s-a făcut vinovat\”. Şi, chiar dacă nu suntem întotdeauna de acord, cel puţin într-o situaţie pe care o cunosc nemijlocit şi aş putea-o face cunoscută dar (deocamdată) ma abţin, ştiu cât se poate de bine că rostind un adevăr deranjant, Shaul Carmel
a izbutit să declanşeze ura unui trist personaj de operetă care, de la înălţimea imposturii sale, îşi permite să batjocorească un om care, spre deosebire de mulţi alţii, chiar are în spate o Operă adevărată. Fie ea inegală, cu \”suişuri \” şi \”coborâşuri\”… altminteri inevitabile oricărui mânuitor al condeiului!
Voi încheia acest \”moment introductiv\”, încercând să scriu, în continuare, despre versurile lui Shaul Carmel, în nădejdea de a-l face mai cunoscut cititorilor, întrucât acestea sunt singurele \”arme\” de care poate dispune, pentru a se apăra, un poet… şi , totodată, singurele în măsură să-i asigure dăinuirea.
I-am citit cărţile, încercând să-l înţeleg cât mai bine pe omul acesta excesiv, capabil de mari nebunii, comiţând-o, până la urmă, pe cea mai sublimă: după ce a învins vitejeşte o boală cumplită, a continuat să ne dăruiască mereu alte şi alte volume, împărtăşind ceea ce, pentru un condei mai puţin înzestrat, ar fi fost imposibil de prins în cuvinte, propria sa luptă cu Îngerul.
Pentru Shaul Carmel a trăi înseamnă a trăi mai mult, o năzuinţă de a spori propriile zvâcniri, un amestec de curiozitate şi arzătoare dorinţă, care nu se poate întâlni decât la sufletele poroase, prin care aerul cosmic, încărcat cu pulbere de stele, poate circula liber, neîngrădit de ziduri limitative… Împingerea exuberanţei până la limitele extreme se face, însă, nu fără o uşoară dar vizibilă detaşare, uneori amară, alteori ironică: \”Dansez pe masa morţii mele/Divinul stă şi mă aşteaptă/[…] A vrut să fiu? Să mă aştepte/O viaţă-ntreagă n-am dansat./De câte ori vroiam s-o fac,/Pleca orchestra-n altă parte.\” (Dansez). Sau: \”Bătrânul teatru de pe Balfour,/Ruina strălucitoare/În care au primit aseară/Coroană coclită cărţile mele,/[…] Ruina aceea a-nflorit/Sub mlădierea unei dansatoare./[…] Acolo,/[…]Ea, neruşinat de frumoasă,/Sfida umbrele trecutului cultural,/Iar eu/Aş fi dat tinicheaua recunoştinţei/Pentr-un dans/În care talia ei să se zbată/În braţele mele.\” (Dansatoarea)
\”Abia după ce a căzut, omul se poate ridica mai bine\” – spun hasidimii, intuind cu exactitate că viaţa întreagă îşi are temeliile nu în repaos, ci în mişcare. Numai dintr-o asemenea convingere putea izvorî ideea că \”îngerul e un stătător pe loc şi omul pur un drumeţ. De aceea, omul poate fi deasupra îngerilor\”.
\”Cine mă va crede/C-am urcat din valea morţilor/Ca să pribegesc/Din nou,/Printre monştri?[…] Cu unghiile/Mi-am ajutat urcuşul./Sus mă aştepta Cuvântul./ Poezia,/Hrana mea,/Şi a monştrilor mei.//Ajuns,/M-am trezit ţopăind/În faţa caprelor/Ca un ieşit din minţi./Apoi,/Am plâns de bucurie/Că voi fi,/Iar,/Nomadul care am fost,/Pribeagul printre iluzii.\” (Nomadul)
Conform tradiţiei iudaice, omul este asemenea copacului, numai că rădăcinile sale se află în cer. Obsesia arborelui este prezentă în poezia lui Shaul Carmel, o poezie a esenţelor foarte tari în care versul se decupează cu o simplitate extremă, imaginile fiind, de asemenea, simple şi percutante: \”Copacul din stânga mea,/Copac bătrân ca mine,/Aducător de umbre şi linişti\”. (Poema erotica). Timpul îi însemnează la fel: Anii,/Inele parşive/Adunate/În miezul trunchiului meu.\” (Mugurul visat), dar numai omului îi stă în putere să-şi ajungă din urmă părintele: \”Încă puţin, tată,/Şi ne asemuim vârstele./[…] M-am uscat,/Ca tine,/Când ţi-a secat seva.\” (Încă puţin, tată). Conştiinţa faptului că face parte, totuşi, dintr-o altă specie, efemeră, îi smulge accente sfâşietoare: \”Între puţinii copaci/Ai pădurilor fragede,/[…] M-am plimbat resemnat./Neputinţa lor/De-a mă primi într-o zi,/Sau noapte/Să-mi spun ultima rugăciune,/Să-mi fie ei,/Copacii,/Minian la plecare,/M-a îndurerat.//Ne-am cunoscut în Zodia Efemerului/Si răgazul nostru e scurt.\” (In zodia efemerului)
Cei ce, cu diverse prilejuri, ne-au înfăţişat poezia iubirii, au alăturat-o în atâtea feluri morţii, încât e anevoie să mai adaugi ceva la spusele lor. Poemele de dragoste ale lui Shaul Carmel sunt pasionale, de o corporalitate violentă, vindicative sau melancolice, dar ele fac parte, fără excepţie, din arsenalul celui ce nu vrea să se lase învins. Se vede bine că poetul a găsit în cele două iubiri ale sale – aceea pentru \”femeia ultimului prag\” şi aceea pentru Cuvânt – cele mai teribile arme împotriva neantului: \”Iubito,/Nici nu ştii că Dumnezeu/Îţi sălăşluieşte în palmă,/Că Dumnezeu/Cuibărit acolo,/Mă mângâie./[…]Iubito,/Mâna ta dumnezeiască/Dă viaţă şi putere.\”(Mâna ta) Moartea \”are spaimă de înălţimi\”, \”de aceea nu urcă/de aceea nu iubeşte înaltul\” (Spaimă de înălţimi), numai \”vulturul cu aripă de înger\”, încumetându-se a zbura desupra ei, o poate înfrânge, prelungind astfel lunga noapte a speranţei, în care poetul-psalmist are orgoliul de a se asemui, întru creaţie, lui Dumnezeu: \”Recunoaşte, Doamne!/Nici Tu n-ai dormit/În noaptea speranţei!/Recunoaşte!/În noaptea aceea de nesomn şi nelinişte,/Ai creat Cuvântul/Primul Cuvânt al Poeziei Tale./El, Cuvântul, Ţi-a dat tăria/Să străbaţi interminabila noapte,/Ca mie, poemul acesta.\” (În noaptea speranţei).
Născut în România şi continuând să scrie româneşte, dar evreu până şi prin nostalgia de nevindecat pentru pământul natal: \”O, sora mea, Ana,/Din ţara de-acolo,/Spune-mi unde fugim/Să-mbătrânim bătrâni,/Să murim fără moarte\” (Oracolul nostru), Shaul Carmel, autorul a peste 20 de volume, este acum preşedintele Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limbă Română.
Neputincioasă în a-i oferi ceva mai valoros decât toate premiile şi distincţiile ce i-au răsplătit zbuciumul şi truda de-o viaţă, îi mulţumesc că a rămas printre noi, încărcat cu poeme ca un copac roditor, dovedind, o dată în plus , că n-a uitat nici o clipă limba pământului care i-a dat viaţă.
Şi, dacă va fi să citească aceste rânduri, îi doresc să fie sănătos şi să-şi vadă de scris mai departe. Fiindca, dragă Shaul, aşteptăm viitoarele tale poeme, convinşi fiind, aşa cum spune vechiul dicton, că \”nu mor caii când vor câinii\”.
frumos gest, reparatoriu, al Nedeei Burcă, Shaul Carmel, sănătate